Poate fi uşor dovedit că doamna White a
fost influenţată de ceea ce spuneau alţii să-şi scrie
mărturiile către oameni. Ea a negat acest lucru şi a încercat
să-i facă pe adepţii ei să creadă că a primit
informaţiile direct din cer - că "îngerul Domnului" îi
vorbise şi îi arătase cazurile lor. (Vezi "Mărturii"
Vol. III., p. 314, 315; Vol. V., p. 65, 683). Dar sunt prea evidente faptele
care dovedesc opusul. Iată aceste exemple ilustrative:
Cam prin anul 1882, doi lideri adventişti,
E.P. Daniels şi E.R. Jones, lucrau împreună în Michigan. Într-un
discurs despre sănătate, unul din ei făcuse nişte remarci
destul de ofensive faţă de gusturile estetice.
La puţin timp după aceea, liderul
Daniels a primit o mărturie din partea doamnei White, care-l mustra pentru
ofensă, despre care ea spunea că a acut loc în Parma, Mich. Dar,
aşa cum s-a dovedit, a mustrat persoana greşită iar evenimentul
n-a avut loc în Parma ci într-un alt loc.
În loc să-şi recunoască
greşeala, doamna White l-a
făcut pe liderul Daniels, cel acuzat, să facă următoarea
afirmaţie:
"Printr-o neînţelegere, s-a întâmplat să fiu mustrat în locul altei persoane căreia i se adresa mustrarea şi care o merita pe drept. Dacă s-ar fi cunoscut toate faptele, n-ar mai exista nici cea mai mică lipsă de respect faţă de motivele care au influenţat-o, deoarece a presupus că avea cele mai bune motive să creadă că informatorul ei îi spusese adevărul. Şi aşa a şi ost dar a greşit numele persoanei. Tot ceea ce i-a spus era adevărat despre altă persoană deşi incidentul n-a avut loc în Parma" (Supliment la Review and Herald, Aug. 14, 1883, p. 10).
În cel mai bun caz, aceasta e "o scuză
proastă pentru o eroare inspirată." Demonstrează
fără nici o urmă de îndoială că în această
situaţie, cel puţin doamna White a fost influenţată să scrie respectiva
mărturie de către cineva care i-a relatat cazul; că
"informatorul ei" nu era "un înger din cer" care-i vorbea,
aşa cum a pretins, ci un muritor care a greşit; şi că,
între ei, acest "informator" şi doamna White au încurcat
lucrurile rău de tot, atât în ceea ce priveşte locul cât şi
persoana.
Când Dumnezeu mustră un om nu-l mustră
pe unul greşit. Când l-a trimis pe proorocul Natan la David cu mesajul
"Tu eşti acel om" a lovit persoana corectă.
Continuându-şi explicaţia, liderul
Daniels a spus: "Doamna White mi-a spus clar că aceste
informaţii veneau de la un domn pe care-l cunoscuseră
călătorind prin vest. "
Acest lucru dovedeşte încă o dată
falsitatea pretenţiei ei că nu era influenţată
să-şi scrie mărturiile cu ajutorul informaţiilor
căpătate de al anumite persoane.
Această mărturie a fost scrisă de
doamna White în timp ce era în Colorado. Dacă liderul Daniels, cel
căruia îi era adresată, ar fi fost vinovat, probabil că niciodată nu s-ar fi
îndoit de originea ei; iar liderii bisericii ar fi considerat-o ca şi pe
celelalte mărturii ale ei: "Cum putea sora White să ştie ce
făcea liderul Daniels atât de departe în Parma, Mich., dacă Domnul nu
i-ar fi arătat într-o viziune?" dar greşeala i-a arătat
originea. Tot ceea ce putea face doamna White în acel moment era să arunce
vina asupra omului care i-a dat informaţiile.
Bazându-şi comunicarea pe mărturia unui
singur om, trecea cu vederea un principiu clar din Biblie: "Împotriva unui
prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau a trei
martori " (1 Tim. 5:19). Dar a făcut asta mereu în mărturiile
ei. Avea mereu urechile plecate spre informaţii.
Scriitorul acestor rânduri îl cunoştea bine
pe liderul Daniels. Greşelile pe care le-a făcut doamna White în
acest caz i-au zdruncinat atât de mult credinţa în mărturiile ei
că aproape că a părăsit lucrarea. Am avut o discuţie
lungă cu el, încercând să-i îndepărtez îndoielile; dar l-au
bântuit mereu şi şi-a deschis ochii la alte greşeli ale doamnei White.
În cele din urmă, după ani de lupte, s-a retras din denominaţie
iar acum luptă împotriva ei, la fel ca sute de lideri adventişti,
persoane oficiale şi laici sinceri, iar numărul lor creşte
mereu.
Să luăm alt caz. Mai mulţi ani de
zile, anumiţi lucrători iresponsabili şi independenţi din
sud şi-au făcut obiceiul de a merge printre membrii bisericilor din
statele din nord şi să strângă zeciuieli şi donaţii
pentru lucrarea lor. Liderul George F. Watson, preşedintele
conferinţei din Colorado, a refuzat ca acest lucru să aibă loc
la conferinţă. Imediat a primit o mărturie din partea doamnei
Whie, pe 22 ianuarie 1906, care apăra această practică şi-i
cerea să tacă din gură. În ea, spunea:
"Timp de ani de zile mi s-a arătat că eu trebuie să-mi administrez zeciuiala. . . Eu însumi mi-am administrat zeciuiala în funcţie de cazurile şi nevoile care mi s-au prezentat. . . E un subiect ce nu trebuie discutat; căci voi fi nevoită să fac lucrurile cunoscute iar eu nu vreau acest lucru. . . Iar dacă cineva îmi va spune 'Soră White, vrei să dai zeciuiala unde crezi că e mai multă nevoie de ea?' îi voi răspunde 'Da' şi voi face acest lucru. Le felicit pe surorile care şi-au dat zeciuiala acolo unde era cea mai mare nevoie. . . Timp de ani de zile, au mai fost persoane ici şi acolo care şi-au pierdut încrederea în capacitatea lor de a-şi administra zeciuiala şi mi-au dat mie această sarcină. . . Am luat banii, le-am dat o chitanţă şi le-am spus unde vor merge banii. Vă scriu aceste lucruri ca să vă păstraţi sângele rece şi să nu vă agitaţi şi să faceţi vâlvă în jurul acestei probleme, ca să nu le urmeze şi alţii exemplul."
Această comunicare din parte doamnei White
contrazicea pe faţă ceea ce scrisese în urmă cu zece ani. În Review
and Herald din 10 noiembrie 1896, spusese:
"Nimeni să nu se simtă liber să-şi reţină zeciuiala pentru a o folosi după cum crede. Nu trebuie să o folosească după cum cred ei, chiar dacă li se pare că e pentru lucrarea Domnului. . . Liderul nu trebuie să creadă că poate reţine şi administra după cum crede el doar pentru că e lider.. Nu e a lui. . . Să nu lase ca influenţa lui să conceapă planuri care să ia zeciuielile şi darurile dedicate Domnului. Toate acestea să ie puse în trezoreria Lui."
În 1909, împreună cu aceasta, o altă
problemă la fel de importantă, au fost publicate în Volumul IX al "Mărturiilor."
La un consiliu al comitetului conferinţei generale, ţinute în spatele
uşilor închise în Washington, D.C., pe 27 Oct. 1913, după citirea
acestor două afirmaţii contradictorii, liderul Watson, cu fiecare din
ele într-o mână, a spus că nu putea crede că fuseseră
scrise amândouă de aceeaşi persoană. A spus că l-a acuzat
pe J.E. White, fiul cel mai mare al doamnei White că e autorul mesajului din 1906; îi spusese că el
credea că era "un produs al minţii sale blestemate." Timp
de aproape opt ani lungi, fusese lăsat în întuneric în ceea ce
priveşte adevărul dacă era o mărturie reală sau nu
şi a afirmat că sute de mii de dolari au ost luaţi de la locul
lor prin folosirea care le-a fost dată.
În final, la aceeaşi întâlnire, liderul W.C.
White, răspunzându-i lui Watson, a făcut următoarea
afirmaţie:
"Scrisoarea a fost scrisă de mama mea şi a fost duplicată, o copie fiindu-i trimisă fratelui Watson iar alta, foarte neînţelept după părerea mea şi-mi pare rău s-o spun, fratelui meu. Cauza a fost o scrisoare a fratelui meu către mama. Îmi pare foarte rău că a fost scrisă această scrisoare. "
Observaţi câteva lucruri importante:
1. Avem aici două mărturii "inspirate"
ale doamnei White care se contrazic reciproc.
2. A fost influenţată de unul din fiii
ei să scrie una din ele, după cum mărturiseşte
celălalt fiu. Acest lucru zădărniceşte pretenţia ei
că n-a fost influenţată să scrie mărturiile.
3. Observaţi de asemenea duplicitatea ei. În
mărturiile ei tipărite pentru biserică, le interzice altora
să-şi folosească zeciuielile dup cum credeau ei că e mai
bine. Toate trebuie să intre neapărat în trezorerie. Dar ea
însăşi nu numai că şi-a folosit propriile zeciuieli dar
şi cele ce i-au fost încredinţate de alţii aşa cum a vrut,
nepunând nici una în trezorerie, aşa cum cerea altora. În mod privat, îi
încuraja pe cei încrezători să-i dea ei zeciuielile, contrat
mărturiilor ei publicate. Când s-a descoperit acest lucru, l-a obligat pe
Watson să-l ascundă, ca să nu fie obligată să dea o
explicaţie iar alţii să fie influenţaţi să urmeze
exemplul ei şi exemplul celor cărora le conducea ea acţiunile.
Ce putem spune despre o astfel de duplicitate la un pretins profet al lui
Dumnezeu?
4. Dacă era potrivit ca unuia din fiii ei
să-i „pară rău” pentru o mărturie pe care ea a fost
inspirată să o scrie printr-o scrisoare a celuilalt fiu, de ce n-ar fi potrivit ca întregii biserici
să-i pară rău pentru multe alte lucruri pe care ea a fost
influenţată să le scrie în acelaşi fel?
Doamna White a fost mereu influenţată la
fel de către fiii ei şi de către liderii din denominaţie,
pentru a scrie mărturii către persoane şi biserici. Atât ei cât
şi ea au încercat să ascundă faptul că mărturiile ei
îşi aveau originea aici. În anii de mai târziu, unii, ca liderul A.G.
Daniells, preşedintele conferinţei lor generale din 1901, când au
dorit o mărturie de a ei împotriva altcuiva, îi scriau fiului ei W.C.
White, iar el le citea comunicările mamei lui. Apoi, când erau întrebaţi
dacă îi scriseseră doamnei White despre respectivele persoane, ei
neaga, ceea ce era tehnic vorbind adevărat, dar era complet fals în fapte
şi în efectul avut, căci îi scriseseră ei prin intermediul
fiului ei. Au recurs şi ei şi ea la asemenea subterfugii nedemne
pentru a o proteja în munca ei şi a-i apăra mărturiile. Nici un
dar, profesare a lui sau ascultare n-a împiedicat-o pe ea sau pe ei să
practice înşelătoria.
Chiar din 1867 însăşi doamna White a
recunoscut că era influenţată să scrie mărturiile de
scrisori din partea fraţilor. Vezi ultima parte a capitolului "Scurtă
schiţă a vieţii ei" paginile 77, 78. Atunci, ce rost mai
avea să nege acest lucru mai târziu?
Toţi adventiştii susţin cu tărie
învierea materială a trupului care merge în mormânt. În 1878, Dr. Kellogg a
susţinut teoria că trupul mort nu va învia niciodată ci că
tot ceea ce mai rămâne dintr-o
persoană la moartea acesteia e un dosar al vieţii ei ţinut în
cer. La înviere, va primi un trup ca şi primul dar complet nou, din materie nouă şi va crede
că e aceeaşi persoană cu cea dinainte! Dr. Kellogg l-a
influenţat pe liderul James White să susţină această
vedere nouă. Kellogg şi-a prezentat noua lui teorie la
conferinţa generală din 8 Oct. 1878 şi a publicat-o mai târziu
într-o carte intitulată "Învierea sufletului." A întâmpinat o
opoziţie puternică; dar liderul White s-a folosit de toată
influenţa lui pentru ea. Ne-a invitat pe mine şi pe liderul J.N.
Andrews la o conferinţă privată cu el şi cu soţia lui,
sperând să ne câştige de partea lui. Dar n-a reuşit să
răspundă obiecţiilor noastre. A întrebat-o apoi pe soţia
lui dacă avea vreo „lumină” asupra acestui subiect. A declara imediat
că Domnul îi arătase că nici o părticică din vechiul
trup nu va fi înviată ci că va fi format un trup nou, din materie
nouă. Am întrebat-o ce zice despre trupul lui Hristos care a fost înviat.
A spus că l-a lăsat atunci când S-a înălţat. Deoarece Domul
rezolvase problema, n-am mai îndrăznit să spunem nimic deşi nu
eram convinşi. Apoi, a mers în faţa conferinţei şi a
făcut aceleaşi afirmaţii pozitive cu privire la ceea ce îi
„arătase” Domnul.
Un tânăr lider a întrebat-o cum împăca
afirmaţia prezentă cu ceea ce scrisese înainte despre îngerul care
„privea ţărâna preţioasă a lui William Miller." Sigur
că n-a putu să răspundă. În loc de asta, l-a acuzat pe
lider că e puţin parvenit şi i-a cerut scurt să se
aşeze. Noi restul am rămas nemişcaţi.
Vedem aici cum era influenţată de Dr. Kellogg şi de soţul ei pentru a
confirma ce doreau ei. E un exemplu al modului în care era atât de uşor
influenţată şi adopta imediat orice teorie nouă sau
ciudată susţinută de asociaţii ei şi cât de repede
punea pe ea sigiliul inspiraţiei şi aprobării divine.
Dar această idee speculativă despre
înviere n-a prins la oamenii ei aşa că au renunţat curând la ea.
În ciuda puternicelor afirmaţii contrarii ale doamnei White, biserica ei
încă crede şi învaţă vechea doctrină a învierii
trupului material care merge în mormânt. acesta e unul din multele lucruri pe
care le-a învăţat odată doamna White ca fiind revelaţii
divine din partea lui dumnezeu şi pe care biserica ei nu le mai crede.
Mai mulţi ani de zile, în mărturiile
publicate de ea, critică, mustră şi acuză persoane ale căror nume erau publicate;
dar în final au fost făcute atâtea obiecţii încât, în 1883, când
mărturiile ei au fost revizuite, numele acestea au fost omise iar
persoanele la care se făcea referinţă erau indicate prin
literele alfabetului. Una din mărturiile ei incriminatorii la adresa unei
persoane a provocat un proces pentru daune în valoare de $50,000. Procesul a
fost rezolvat înafara tribunalului. Dar dacă era corect să publice
aceste nume de al început, de ce n-a continuat s-o facă? Omiterea acestor
nume în acest mod e o mărturie deschisă că n-a fost
inspirată de Dumnezeu să le scrie de la început.. „Inspiraţia”
ei de a scrie aceste nume şi epistole voluminoase a venit din altă
sursă, după cum am mai arătat.
În timpul vieţii ei, oricine din
denominaţie putea fi atacat, certat sau concediat dacă se întâmpla ca
cineva să-l denunţe sau să se plângă de el. Nimeni nu se
putea ascunde de creionul ei caustic, gata să scrie o mustrare. Un
denunţ din partea ei însemna un stigmat pe caracterul şi poziţia
din denominaţie pe viaţă. Arta în acelaşi timp şi
spaima şi oracolul idolatrizat al denominaţiei.