Minciuna Albă!
Walter T. Rea

Capitolul 1: Cum să schimbi istoria


Odată cu începutul sec. al XIX-lea, lumea avea multe răni de bandajat. America se întrecea cu Anglia şi se afla în pragul constituirii ca naţiune. Continentul european se clătina pe propriile-i picioare după o altă dureroasă şi epuizantă luptă cu sine însuşi, nu mult deosebită de cele ce avuseseră loc de-a lungul secolelor. Popoarele estului (Rusia fiind cel mai mare simbol) încă dădeau bătaie de cap vestului, iar lucrul acesta se întâmpla încă de când teritoriile de religie rusească luptaseră la Tours în 732şi hoardele mongolilor au coborât din nord pentru a încerca să cucerească Ţara Sfântă de la creştini.

Deşi sec.XIX reprezintă un timp de stabilizare, este de asemenea şi secolul schimbării şi a nesiguranţei, a contrastelor care nu sunt neobişnuite în istorie. Valorile politice, sociale şi religioase vor fi toate reexaminate şi dat la o parte pe mai multe niveluri. În politica americană va apărea sistemul celor două partide iar teritoriile ce urmau să devină state vor începe să copieze nişte forme de naţionalism. Personalităţile îşi vor pune amprenta pe lege, la nivel naţional şi local şi de asemenea pe sistemul politic. Războiul civil va slăbi naţiunea dar în acelaşi timp o va şi întări. Naţiunile europene îşi vor continua lupta lor pentru identitate şi putere.

Expansiunea în vestul Americii a adus mari schimbări în ceea ce priveşte valorile. Pământul şi individualismul au devenit importante în vieţile oamenilor. Proprietatea a devenit disponibilă pentru mulţi pentru prima oară. Lucrurile materiale au devenit din ce în ce mai de dorit. Viaţa şi progresul care pentru mulţi nu prea păreau de dorit (pentru timp de aproape un mileniu) şi pentru care cei mai mulţi din lume păreau greu de obţinut, se găseau acum pe malurile cu aur ale noii ţări şi se păreau că se află la îndemâna celor care ar fi muncit şi s-ar fi străduit să le obţină.

În religie, în prima parte a secolului, din 1820 până în 1850, se va vedea una din ultimele zvâcniri ale dramei din timpurile trecute, dominate de frică şi de focul iadului în numele lui Dumnezeu şi al cerului. Această temă ce a fost jucată pe scenele Europei de către catolici şi protestanţi, a sărit peste mări şi a devenit un fenomen exclusiv american odată cu mişcarea millerită.

Având doar câteva noi detalii, această temă repeta pentru cei fricoşi şi apăsaţi de vină cântecul religios din vechime că „toţi vor să ajungă în cer, dar nimeni nu vrea să moară”. „Dar trebuie să mori – au spus William Miller şi discipolii săi şi chiar au stabilit timpul când avea să se întâmple acest lucru. După o mulţime de nesincronizări cu calculatorul ceresc, au stabilit data de 22 octombrie 1844 pentru eveniment (sigur, excluzând complicaţiile grave).

Această mişcare millerită a fost o mare tragedie, cu lovituri din partea fiecărui grup de actori ce se legănau sălbatic dintr-o parte-n alta a scenei, fiecare afirmând că Dumnezeu este de partea lor. Pentru a vedea un asemenea spectacol, oriunde în altă parte, cineva ar fi trebuit să plătească o grămadă de bani. Dar în America era pe gratis. Spectacolul prezenta persoane, personalităţi, ocupaţii, predici, critici violente, invective, învinuiri, atacuri şi contraatacuri – un adevărat război sfânt, totul în numele ui Dumnezeu. Citind despre zilele acelea, cineva se poate întreba dacă adevărata problemă nu era cumva chiar ceea ce pare întotdeauna a fi religia. Cine va controla concesiunile acum şi mai târziu?

Nici nu i-a luat mult unui grup să cumpere acest drept. Un grup de nebăgaţi în seamă aparţinând mişcării millerite a decis să vândă în America lucrurile pentru care catolicii şi protestanţii s-au luptat timp de secole în Europa. La început, nu s-au gândit la o mişcare la nivel internaţional. Dar  dacă produsul se vindea, lumea ar fi devenit stridia lor iar cerul gheto-ul lor. Aceştia aveau să devină adventiştii de mai târziu; ziua a şaptea va fi drapelul  lor, iar a doua venire va fi cântecul lor – amândouă ideile sunt produse folosite de mişcarea millerită.

Într-adevăr, nimic nou n-a fost adăugat ideii cu drapelul şi cântecul. Evreii din vechime au ţinut ziua a şaptea pe tot parcursul Vechiului Testament. Creştinii noului testament au acordat atenţie şi au dezbătut problema celei de-a doua veniri încă din zilele lui Hristos. Dar numele, datele şi locurile vor fi schimbate pentru a-i proteja pe cei vinovaţi. În minţile lui E.G. White (liderul psihic al mişcării adventiste) şi ale susţinătorilor ei, a apărut ideea de a practica interpretarea scripturilor (trecut, prezent şi viitor) în termenii concepţiilor şi crezurilor adventiste – nu era o idee nouă dar era o idee care se potrivea sec. al XIX-lea. Vechii evrei au promovat ideea că ei erau păstrătorii oracolelor lui Dumnezeu (şi mai există unii care cred că ei sunt aceia şi azi ). Catolicii, în timpurile Noului Testament şi după aceea, s-au străduit să perfecţioneze această idee iudaică, de a transforma catolicismul în custodele întregului adevăr, chiar dacă ar trebui să înlănţuie o parte din el. Acum, în mijlocul secolului al XIX-lea, era rândul adventiştilor.

Pentru ca un grup sau o organizaţie oarecare să aibă succes cu ideea că li s-a acordat recunoaşterea posterităţii, că ei sunt într-adevăr cei pe care Dumnezeu i-a ales să vândă indulgenţe pentru această viaţă şi pentru utopia ce va veni, trebuie ca întotdeauna să abordeze problema rearanjării şi a redesemnării faptelor istoriei şi de asemenea problema rescrierii Canonului (Biblia „adevăratului credincios”) astfel încât amândouă (istoria şi canonul) să se armonizeze cu ideile preconcepute, concepţiile greşite şi prejudecăţile grupului sau organizaţiei – proclamând în acelaşi timp cartea sfântă ca autoritate finală. O adevărată provocare pentru oricine din orice epocă! Nici nu-i de mirare faptul că ideea nu a prins niciodată cu adevărat în lumea religioasă pentru o perioadă lungă de timp, deşi cei care au încercat merită nota zece pentru efortul lor.

Cu  nici un gând că ar putea eşua, adventiştii au desemnat această sarcină persoanei pe care ei o numeau „cea mai slabă dintre cei slabi”, Ellen Gould Harman. Ellen s-a născut la Gorham, Maine, pe 26 noiembrie 1827, fiica lui Robert şi Eunice Harmon, membri practicanţi ai bisericii episcopale metodiste şi s-a măritat cu James White, pe 30 august 1846, cu trei luni înainte de a împlini 19 ani.

Nu era nici un semn premergător care să arate că ea va deveni fata de la ţară care va avea succes. N-a început cu faimă şi noroc. Şansele ei de a da lovitura păreau puţine până când i-a zâmbit nenorocirea. Pe când avea 9 ani, s-a întâmplat un accident despre care chiar ea a spus că „avea să-mi afecteze întreaga viaţă”. 1 Ca şi apostolul Pavel cu infirmitatea pe care o avea a ochi, Ellen a fost produsul nenorocirii ei fizice, pe tot parcursul vieţii, după cum ni se aminteşte mereu. Avea perioade de leşin şi ameţeli, sistemul ei nervos era la pământ, din când în când se lăsa pradă disperării şi deznădejdii.

După o lovitură la cap provocată de o piatră aruncată de o colegă, a renunţat la şcoală şi, după cum afirmă chiar adventiştii, n-a beneficiat de o educaţie şcolară mai mult de trei clase.2 Ceea ce ar trebui să observăm este faptul că n-a avut o educaţie oficială mai mult de trei clase. Noi toţi învăţăm ori suntem educaţi atâta timp cât dorim sau suntem conştienţi de asta şi nu există nici o  dovadă că Ellen nu era conştientă de acest lucru.

Era o oportunitate bine venită. Istoria religiei ne oferă multe dovezi despre „adevăratul credincios” care este mai deschis să accepte dictoanele unor minţi sărace dacă aceste dictoane pot primi aprobarea cerească. În special creştinismul din vest, în general crezurile religioase, se concentrează asupra câtorva teme centrale: toţi oamenii sunt creaţi (nu neapărat egali, ceea ce sună mai degrabă a nouă ideea politică); toţi bărbaţii sunt păcătoşi (femeile la fel, ceea ce iar sună a idee politică). Depinzând de definiţia pe care o dă sistemul păcatului, viaţa este ca un vapor pe o mare minată cu explozive numite ispite – de obicei femeile (sau bărbaţii, în funcţie de caz) , vinul şi cântecul. Atunci când cade cortina, omul trebuie să moară.

Ei bine, asta este, cu excepţia entuziasmului şi a acţiunii ce apar atunci când diferite persoane (fie ele grupuri sau indivizi, organizaţii sau bande rătăcitoare) încep să întocmească planurile jocului şi să se frământe cu privire a detalii. De exemplu, cine a făcut creaţia, cât timp a durat, cine mai era acolo ca să ia notiţe şi cât de adevărată este înregistrarea evenimentelor? Cine ne-a transmis păcatul? Era Dumnezeu sau şarpele din iarbă acela care a venit la Adam? Sau poate că putem ştii de la strămoşii noştri din erele trecute? Este Diavolul doar un personaj, le fel ca Moş Crăciun?

Problema păcatului i-a fascinat întotdeauna pe teologi şi pe non-teologi în aceeaşi măsură. În acest sens, teologii sunt aceia care practică definirea şi jucatul de-a Dumnezeu. În mod normal, cel care alcătuieşte liste pentru alţii controlează jocul. De-a lungul istoriei, cei mai mulţi mistici şi teologi au avut o slăbiciune în a alcătui lista de păcate. Una din cea mai sigură cale de a face aceasta este să laşi deoparte lista cu păcatele pe care le practici tu personal. Acest lucru a fost făcut de cei mai mulţi care au făcut astfel de liste. În ultimul rând, grupul sau organizaţia trebuie să abordeze întrebarea finală:Unde mergem când murim – şi când (înainte, în timpul, sau după)? Nu s-a arătat încă nimeni cu un răspuns satisfăcător pentru această întrebare. Datorită faptului că este mult mai greu să te întorci după ce ai murit decât s-ajungi aici la naştere, nu s-au întors prea mulţi să dea un raport anual despre lumea de dincolo. Acest lucru este îndeajuns pentru  o minte creatoare cu o imaginaţie capabilă să descrie groaza sau gloria ce va veni (în schimbul unei sume de bani). Nu-i nici o problemă să spunem că frica de călătoria pe care încă nu am făcut-o este o armă puternică în mâinile celor care, din anumite motive, au făcut deja această călătorie şi vin înapoi să ne vândă nouă calea.

Ellen avea să fie gata pentru această sarcină. Ea avea să ase pentru cel credincios (prin conceptele adventiste) informaţii, instrucţiuni, avertizări şi sfaturi pentru toate problemele anterioare. Cu un început şubred despre „amestecul oamenilor cu animalele” într-una din primele ei cărţi 3, ea a întărit lucrurile mai târziu prin interpretarea Paradisului pierdut, făcută chiar de ea.4 Viziunile ei extracanonice despre dialogul, lupta şi alungarea lui Satan şi a îngerilor lui, au însufleţit şi au dat formă marelui poem al lui John Milton, aşa cum n-au făcut-o nici măcar scriitorii Bibliei.

Unii din primii ei prieteni au observat o asemănare şi i-au spus şi ei, dar ea a trecut peste asta cu aceeaşi uşurinţă ca şi mai încolo. Nepotul ei, care avea să moştenească îndatoririle de păstrător al cheilor, a dat aceeaşi explicaţie după o perioadă de 40 de ani – cu o singură deviere interesantă în 1945, în suplimentul volumului patru al cărţii ei „Spiritul profeţiei”:

            „Doamna White a căutat întotdeauna să evite să se lase influenţată de alţii. La scut timp după viziunea Tragediei veacurilor din 14 martie 1858, a întrunirile din Battle Creek, ţinute în week-end, ea a arătat punctele principale din ceea ce i s-a arătat în acea viziune. Liderul T. N. Andrews, care se afla atunci în Battle Creek, a fost foarte interesat. Dup una din întruniri, i-a spus că unele din lucrările amintite de ea se asemănau foarte mut cu o carte pe care o citise. Apoi a întrebat-o dacă citise Paradisul pierdut. Ea a răspuns negativ. El i-a spus că s-a gândit că poate ar interesa-o s-o citească.

Ellen White a uitat de această conversaţie, dar câteva zile mai târziu, liderul Andrews a venit acasă la ea cu o copie a paradisului pierdut şi i-a oferit-o. Ea era ocupată cu scrierea viziunii legată de tragedia veacurilor ce i-a fost arătată. A luat cartea, nu prea închipuindu-şi ce-o să facă cu ea. Nu a deschis-o dar a dus-o în bucătărie şi a lăsat-o sus pe un raft, hotărâtă că dacă era în acea cart ceva asemănător cu ceea ce i-a arătat Dumnezeu ei în viziune, să n-o citească până când va fi terminat de scris ceea ce i-a revelat Dumnezeu ei. Este evident că mai târziu a citit cel puţin câteva pasaje din Paradisul pierdut pentru că ESTE o frază citată în Educaţie. 5

Aşadar, devierea la care se face referire este cea cuprinsă în ultima propoziţie din citatul nepotului ei – admiterea faptului că a citit într-adevăr opera ui John Milton. Întrebarea care se pare că rămâne este dacă ea a citit înainte sau după „viziunea” legată de aceeaşi controversă. De ce faptul că a pus cartea pe un „raft înalt” a rămas o enigmă pentru mulţi. Poate că cu cât era mai sus, cu atât era mai bine – din cauza ispitei. Cine ştie? Un scriitor care a studiat problema doamnei White şi a operei lui John Milton, Paradisul pierdut, poate încerca să dea nişte răspunsuri:

De o însemnătate neobişnuită este corelarea găsită la un număr de exemple unde amândoi autorii înfăţişează cu ceva detalii o experienţă care nu se găseşte în Biblie. Printre astfel de posibilităţi sunt următoarele:

1. Scena din cer înainte şi în timpul rebeliunii cu îngerii loiali încercând să-i recâştige pe cei răzvrătiţi şi săi aducă sub autoritatea lui Dumnezeu.

2. Avertismentele date Evei de a fi alături de soţul ei; rătăcirea ei ulterioară.

3. Pregătirea elaborată pentru ispita propriu-zisă cu argumentele lui satan analizate punct cu punct.

4. Imaginea detaliată a rezultatelor imediate ale păcatului asupra lui Adam şi Eva şi asupra lumii animale şi vegetale.

5. Explicaţia motivului principal pentru căderea lui Adam: dedicarea extremă faţă de soţia lui.

6. Prezentarea desfăşurării evenimentelor, făcută de către înger lui Adam.

7. Sentimentele celor doi, Adam şi Eva, după ce au părăsit grădina.

Aceste asemănări în povestire asupra unor puncte despre care scriptura nu spune nimic ridică întrebarea: De ce aceşti doi autori, trăind la o diferenţă de 200 de ani unul de altul, sunt scriu cam acelaşi lucru despre nişte probleme majore? 6

Alte studii făcute în acelaşi sens au ridicat întrebarea şi au eşuat în a da răspunsul: de ce ambii autori , despărţiţi de 200 de ani, au venit cu aceeaşi aprecieri nebiblice, deşi unul din ei, Ellen White, care a trăit mai târziu, a afirmat că n-a ştiut nimic de opera scriitorului din trecut.

Unu câte unul, Ellen White a început să accentueze în scrierile sale (despre care scria că sunt inspirate din viziuni) fiecare punct din controversa teologică dintre Protestanţi şi catolici. Începând cu începutul începuturilor şi până la cel din urmă final, a oferit o nouă imagine, izbitor de incorectă, a marii controverse in biblie.

Deşi unii credincioşi aparţinând mai multor credinţe au fost cam confuzi în ceea ce priveşte Tragedia veacurilor, ea i-a insuflat o atât de mare credibilitate, încât unii au acceptat versiunea ei despre controversă. Imaginile date de ea evenimentelor, „am văzut-urile” ei aveau să se imprime atât de permanent în minţile celor câţiva după care avea să se formeze şi modelul adventist pentru generaţiile următoare. În acelaşi timp, aprecierile ei au închis uşa ce se deschisese pentru ca adventismul să poată aduce o contribuţie distinctă cu privire la conceptul universal de religie. 7 Şi uşa rămâne închisă şi astăzi deoarece biserica adventistă nu poate trece pe lângă interpretările Canonului conform directivelor sorei Ellen. Nici un model de gândire, nici o introducerea unei valori, nici o interpretare a Scripturii nu este permisă oficial în adventism până când sau dacă nu a fost examinată în primul rând, testată şi încercată şi apoi vopsită în haina lui Ellen White.

Acelaşi lucru se poate spune despre mormoni, cu Joseph Smith al lor, despre creştinii scientologi cu Mary Baker Eddy, despre martorii ui Iehova cu John Rutherford şi despre alţii împreună cu sfinţii lor patroni. Fiecare biserică vede lumea dimprejur şi viitorul prin ochii propriilor lor sfinţi. Dacă în jurul bisericii există o lume în care să trăiască sau pe care s-o evite, acest lucru trebuie să fie conform modului în care această lume este experimentată de către sfântul ei (al bisericii). Dacă există un cer de câştigat sau un iad de evitat, definiţiile acestora, căile de acces şi chiar ocupanţii acestora trebuie determinate de sfântul sistemului şi de interpretarea pe care sfântul o dă canonului, interpretare  demonstrată în scrierile sfântului care în schimb sunt păstrate şi reactualizate de interpretările unor sfinţi succesori ai aceleiaşi direcţii sau ai uneia similare au ai unui sistem.

Este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca în ziua de azi adventiştii să privească la ei înşişi şi la sfântul lor, Ellen White, dintr-o perspectivă istorică.

Un articol din 1979, tratând acest punct de vedere, a trimis unde de şoc prin biserică atunci când a apărut în Spectrum , jurnalul independent publicat de Asociaţia Forurilor adventiste. Autorul Jonathan Butler, profesor asociat de istoria bisericii la universitatea Loma Linda, a făcut treaba nemaipomenită de a o descrie pe Ellen White ca fiind un produs a timpurilor ei:”Prezicerile doamnei White despre viitor au apărut ca nişte proiecţii pe un ecran şi doar au lărgit, dramatizat şi intensificat scenele lumii contemporane cu ea.” 8 Concluziile lui au fost că ea era un produs al vremurilor ei aşa cum de altfel suntem toţi, că era lumea ei aceea care ajunsese la un sfârşit odată cu schimbărilor evenimentelor istoriei care nu se împlineau întotdeauna şa cum văzuse ea.

Acesta a fost un hap greu de înghiţit pentru adventişti, în măsura în care au fost învăţaţi să mediteze la Ellen şi la scrierile ei în izolare, de parcă ea venise direct din cer şi rămăsese izolată de evenimente, deşi era pe pământ. Era de aşteptat ca ei să trebuiască să gândească astfel pentru că ani a rând, auziseră acest lucru: „ Doamna White a căutat întotdeauna să evite să se lase influenţată de alţii.”9 Această temă, care nu se aplicase nici unei fiinţe umane până atunci, a devenit cărarea adventistă spre ireal.

Nu se întâmplă prea des, dacă se întâmplă vreodată, ca cineva să aibă de-a face cu adevărul pur, fie mic sau mare, în religie. Cineva are de-a face cu adevărul numai filtrat, deformat, diminuat, îngrădit sau definit de „am văzut”-urile tuturor Ellenelor creştinătăţii. – cu un mare ajutor din partea teologilor.

Ceea ce iese la suprafaţă este faptul că harta pentru această viaţă şi pentru cea de dincolo, dacă într-adevăr va veni aceasta, este trasată de către Clan – şi astfel devine planul Clanului. Cerul devine poarta principală de izolare, unde tot răul, după cum îl concepem noi (în cazul umanităţii, ceilalţi oameni)  este interzis şi doar noi, cei buni, vom mărşălui prin ea. Astfel ne facem propriul nostru ghetou.

Capitolele următoare caută să înfăţişeze Ghetoul adventist şi cum s-a dezvoltat el – nu prea mut deosebit de ghetourile altor credinţe, dar cu câteva ocolişuri interesante.

 

 

Referinţe şi note

1. Ellen C. White, Schiţe din viaţă de Ellen G. White (Mountain View: Pacific Press Publishing Association, 1915), p. 17.

2. EGW, Experienţa şi învăţăturile creştine (Mountain View: PPPA, 1922), p. 13­15.

3. EGW, Darurile spirituale, 4 vol. (Battle Creek: Asociaţia de publicare a AZŞ, 1858—60- ­64)? vol. 3, p. 64.

4.Unii cred că Paradisul pierdut al lui John Milton reflectă obsesia multor poeţi englezi şi europeni din prima parte a secolului al VII-lea pentru subiectul originii răului, după cum reiese din Geneza . Milton însuşi a studiat sistematic Biblia, istoria şi cronicile timp de mai mult de 25 de ani înainte ca poemul său epic să fie  publicat în 1667.

5. EGW, Spiritul profeţiei. Marea controversă dintre Hristos şi Satan, 4 vol. (Battle Creek: Asociaţia de publicare a AZŞ, 1870­77-­78-­84), vol. 4, p. 535.

6. Elizabeth Burgeson, "Un studiu comparativ al căderii omului, văzut de John Milton şi Ellen G. White" (Master's thesis, Pacific Union College)

7. Ingemar Linden, Ultima trompetă  (Frankfurt am Main: Peter Lang, 1978),

8. Jonathan M. Butler, "Lumea lui E. G. White şi sfârşitul lumii," Spectrum 10, nr. 2 (August 1979): 2­13.

9. EGW, Spiritul profeţiei, vol. 4, p. 535.

Previous Chapter Next Chapter BACK HOME