Dovezi istorice că liderii ştiau că doamna White nu era inspirată ci avea probleme medicale…Doar au uitat să spună turmei!

S-a scris despre Ellen şi „împrumuturile” ei mult mai mut decât cineva poate să înţeleagă şi să primească. Fără îndoială că vor fi scrise multe alte lucruri, pe măsură ce alţii vor încerca să-şi limpezească mintea şi inima de părerile greşite pe care le-au avut atâta timp. Uşi care au fost închise timp de o sută de ani sau mai mult sunt acum deschise cu durere de o altă generaţie. Sperăm că mulţi au pus piciorul în prag pentru a ţine uşa să nu se trântească la loc.  Se pare că unii din cei ce au scris înainte de anii 70 pentru a protesta împotriva celor ce se întâmplau au întâmpinat o asemenea opoziţie  încât o generaţie sau două de adventişti a crescut în eroare. 'Vor apărea şi alte materiale pe măsură ce timpul o va cere şi învăţaţii vor continua să descopere ce se ascunde sub aparenţe. De-a lungul anilor s-au spus mult3e despre secretul proprietăţilor White şi despre politica lor extrem de severă, chiar faţă de prietenii bisericii care caută informaţii ce duc la adevăr. Incapacitatea de a avea acces la materialul sursă fără a creşte suspiciunea. Dar vremurile s-au schimbat din 1844. Acum, singurele uşi care au rămas într-adevăr închise sunt cele care duc la mintea comunicatelor din ziua de azi, care, cu o loialitate oarbă , continuă să repete "linia partidului," zeloţi cărora nu le pasă de corectitudine sau cinste. Aceste uşi sunt cel mai greu de deschis, căci au fost închise de aceia despre care credeau că au dreptul să creadă în ei – ale căror minţi, la rândul lor, au fost închise de frica de a gândi sau cerceta ca să nu se abată asupra lor blestemul propagandiştilor. Mult mai rău e în cazul acelora care se tem că Dumnezeu, care-i pune mereu la încercare cu astfel de teste, vrea ca orbii să-i conducă pe orbi prin deşert.

Studiile au stabilit câteva idei incontestabile. Chiar Robert Olson,  de la Fundaţia White, a recunoscut acest lucru în scrisoarea lui din 4 Septembrie 1980:

Vreau să vă asigur că  . . facem tot ce se poate din ceea ce credem că trebui să facem. Lucrarea de 19 pagini despre modul în care Ellen White a folosit surse neinspirate a fost publicată în ziarul Australian Division Union. A fost tradusă şi în germană şi publicată pentru toţi lucrătorii noştri din Germania de vest. O versiune oarecum modificată a articolului a fost publicată în oaia semestrială a şcolii de Sabat, scoasă în mod curent în Lincoln, Nebraska. Am pus acest articol la îndemâna preşedinţilor conferinţei noastre şi am prezentat această problemă la multe întâlniri ale lucrătorilor noştri atât aici cât şi în străinătate. Totuşi, avem sentimentul că acesta e doar un pas preliminar. Comitetul conferinţei generale a votat să-l întrebăm pe unul din profesorii noştri de la Universitatea  Andrews să înceapă un studiu de doi ani în care să cerceteze în adâncime scrierile lui Ellen White despre viaţa lui Hristos, mai ales problema împrumuturilor literare. 2

Putea fi acesta acelaşi Robert Olson care a stat înaintea unui public la Loma Linda cu mai puţin de doi ani în urmă şi spunea că n-are nici un rost toată această discuţie despre Ellen şi scrierile ei? 3 Pe de altă parte, afirmaţia lui Olson nu poate însemna că există o nouă politică deschisă în birourile Fundaţiei White. O scrisoare de mai târziu în acel an (Octombrie 1980) arată cât de închis rămâne acel birou: "Liderul abordează aceste probleme aşa cum ar trebui." 4 Iar cuvintele lui către grupul de acolo cu doi ani în urmă nu erau inutile când spunea că acel ales să facă lucrarea va...nu va costa Fundaţia White nimic pentru timpul acordat de Jim [Cox], şi cred că putem sta destul de aproape de el pentru ca concluziile la care ajunge să fie în esenţă aceleaşi cu concluziile pe care noi le-am trage dacă am ace ni înşine lucrarea. Am putea să-i cerem lui Jim să facă un raport către o comisie la două sau trei săptămâni. 5

Dar presa e mai puternică decât sabia. Sabia lui Olson s-a tocit în luptă cu presa, chiar dacă acea presă era maşina de copiat. Membri din unele părţi ale lumii au realizat pentru prima dată amploarea problemei folosiri ilegale a lui Elen a lucrării predecesorilor ei şi faptul că trebuiau să existe răspunsuri la unele întrebări. În toată lumea, mulţi adventişti nu mai vor să accepte răspunsurile lipsite de etică pe care li le-a dat propagandistul lor.

Problemele etice pot fi rezumate prin examinarea dovezilor care indică faptul că multe cercetări din ultimii ani au adunat informaţii substanţiale despre viaţa şi scrierile lui Ellen.

1. Acum e clar că  Ellen n-a fost originală în scrierile ei; şi-a luat materialul din alte surse—despre toate subiectele, în toate domeniile şi-n toate cărţile. 6

2. Tot aşa de clar este şi faptul că Ellen a fost într-adevăr influenţată foarte mult de circumstanţe, asociaţi  şi alţi scriitori religioşi din care s-a inspirat (copiind, parafrazând şi tot aşa).7

3. Singura dezminţire care a fost făcută cunoscută pentru public (introducerile la ediţiile din 1888 şi 1911 ale Tragediei veacurilor)  nu abordează cinstit aceste probleme. De ce ar cita cineva din lucrarea publicată a altuia fără să aibă intenţia de a cita autoritatea celuilalt?

4. E un fapt recunoscut acum că  Ellen a avut mult mai mult ajutor decât au crezut membrii bisericii şi că aceste ajutoare au jucat un rol important în selecţionarea, aranjarea şi editarea mazerialului.8 Ba mai mult, pe lângă asistenţii editori care sunt destul de bine cunoscuţi - Marian Davis, Clarence C. Crisler, Dores E. Robinson, Mary Steward, Fannie Bolton, Mary H. Crisler, Sarah Peck, Maggie Hare şi H. Camden Lacey - o publicaţie de mai târziu a lui Willie White atrage atenţia asupra altora mai puţin cunoscuţi: "Din 1860 înainte, unele din manuscrisele ei pentru publicare şi unele din mărturiile ei au fost copiate de membrii din familie" 9 A numit apoi copişti ca Lucinda Abbey Hall, Adelia Patten Van Horn, Anna Driscoll Loughborough, Addie Howe Cogshall, Annie Hale Royce, Emma Sturgis Prescott, Mary Clough Watson şi doamna J. L. Ings. Se poate să mai fi fost şi alţii.

5. Ellen n-avea ultimul cuvânt referitor la ce se scria şi la ce se publica. 10 Chiar dacă se poate dovedi că „avea mereu controlul”, aceasta n-ar rezolva problema de etică.

6.Nu se poate afirma cu o conştiinţă curată că problema celor care vedeau şi înţelegeau ce se petrece era "inspiraţia verbală". Ştiau ce se petrece şi n-au acceptat scrierile ca din partea lui Dumnezeu şi n-au închis ochii la ceea ce se întâmpla. 11

7. Dacă cineva îşi exprima convingerile referitoare a aceste probleme, acea persoană primea o mărturie incriminatore sau i se cerea să plece sau chiar mai rău, era numită duşman al bisericii şi al adevărului.12

8. Nu toţi părinţii şi lucrătorii de la început ai bisericii au acceptat sau au crezut că tot ce scria Ellen venea de la Dumnezeu şi era întotdeauna inspirat. Autoritatea ei nu era decisivă pentru ei. 13

9. Chiar şi Ellen ştia foarte bine ce se întâmpla, contribuia la aceasta şi-i încuraja pe cei care lucrau pentru ea să facă acelaşi lucru şi să nu spună nimic despre asta. 14

Această ultimă afirmaţie (punctul 9) pare să creeze cea mai mare problemă etică pentru biserica adventistă în prezent. Robert Olson a acuzat că abordarea unei singure persoane "este să-i facă pe ascultătorii săi să creadă că Ellen White era necinstită şi îi înşela." 15 Din cauza naturii sensibile a acestei acuzaţii,  nevoie de martorii care ştiu să depună mărturie despre ceea ce au văzut sau au auzit.

Nimeni din cei care-o apără Ellen şi faptele ei n-a trăit când s–au întâmplat acestea. Nici chiar nepotul ei Arthur nu poate fi un martor acceptabil. Bunica lui avea peste 80 de ani când s-a născut. Orice lucrare făcuse ea pentru biserică , el n-a putut să observe sau să ştie acest lucru. Sigur că Ronald D. Graybill şi Robert W. Olson (amândoi din birourile proprietăţii White) n-au fost prezenţi şi prin urmare nu pot fi martori de încredere. Mai mult, toţi trei au prejudecăţi întipărite în sine şi conflicte de interes. Poziţiile, reputaţiile lor şi compensaţiile financiare îi fac de neacceptat în orice curte de judecată ca martori de încredere. Singurul avantaj pe care îl au faţă de cei din vremurile noastre e accesul la materiale şi informaţii pe care refuză să le divulge. Dar au existat martori care au văzut şi au vorbit. Trebuie să vină înaintea curţii, chiar dacă într-o formulă incompletă.

Cine-i cine? în scandalul plagiatului doamnei White:

Iată ce credeau despre inspiraţia lui White:

1. John N. Andrews.

Unul din fondatorii bisericii, scriitor studios, editor. Contemporan cu Ellen White, prietenul şi ajutorul ei. Unele din ideile şi cuvintele lui au fost incluse în materialul ei tipărit pe măsură ce-şi formula teologia. J. N. Andrews, care era atunci în Battle Creek, era foarte interesat.

După una din întâlniri, i-a spus că unul din lucrurile pe care le spusese ea semănau mult cu o carte pe care o citise el. Apoi a întrebat-o dacă a citit Paradisul pierdut.... După câteva ziler, liderul Andrews a venit acasă la ea cu o copie a Paradisului pierdut şi i-a oferit-o.16

2. Uriah Smith.

Editor la Review în timpul lui Ellen White, prieten personal al familiei White; scriitor al cărui material se regăseşte în teologia lui Ellen în câteva din cărţile ei.

Mi se pare că mărturii au ajuns în acest format în aşa fel încât n-are nici un rost să încerci să aperi pretenţiile aberante din prezent.

3. George B. Starr.

Evanghelist, pastor, învăţător, administrator. A însoţit-o pe Ellen White în Australia şi i-a apărat mereu scrierile şi reputaţia. „.... Dacă toţi fraţii ar fi dispuşi să cerceteze această problemă cu sinceritate şi pe îndelete cred că s-ar găsi un teren comun pe care să putem sta cu toţii. Dar unii sunt atât de dogmatici şi încăpăţânaţi încât cred că orice încercare din partea mea în acest sens ar duce doar la diviziune în trup. "' 17

Părăsindu-mi camera, am trecut prin faţa camerei sorei White şi pentru că era deschisă m-a văzut şi m-a chemat în cameră, apoi mi-a spus "Am probleme, frate Starr şi aşa vrea să stăm de vorbă." Am întrebat-o ce probleme avea şi mi-a răspuns "Scrierile mele, Fannie Bolton." 18

4. Fannie Bolton.

Editor asistent al lui Ellen White în Australia. Adesea lăudată pentru editorialul ei şi abilitatea de a scrie. Concediată de Ellen.

Ani de zile am încercat să împac ceea ce părea a fi inconsistenţă în lucrare cu cererea din lumea literaturii ca un autor să-şi recunoască editorii şi să recunoască dreptul lucrărilor din care citează. Susţinând că sora White nu era deschisă în această problemă, am presupus că susţin un principiu de dreptate şi cinste literară şi m-am considerat un martir al adevărului 19

5. Merritt G. Kellogg.

Prieten al familiei White; frate vitreg al lui John Harvey Kellogg; probabil primul adventist care a ajuns în California şi a ţinut întâlniri de evanghelizare.

În 1894 [în Australia] doamna White mi-a spus că Marian Davis şi Fanny Bolton se ocupau de scrierea Tragediei veacurilor şi pregătirea ei pentru tipar. Mi-a mai spus că aceste fete erau responsabile cu anumite lucruri care intrau în cărţi sub forma în care intrau.... Doamna White nu mi-a spus exact ce rău făceau fetele. Cred că motivul pentru care mi-a spus aceste lucruri era că Fanny Bolton venise la mine.... i-am spus exact ce-mi spusese Fanny.... "Ei, ' mi-a spus sora White cu căldură, "Fanny Bolton n-o să mai scrie nici un rând pentru mine..." De atunci mi s-au deschis ochii.

6. John Harvey Kellogg.

Chirurg, inventator, preocupat cu sănătatea, scriitor, lector, învăţător, om de afaceri. Pentru multă vreme prieten personal al familiei White. „ Nu cred în infailibilitatea ei şi n-am crezut niciodată. Acum opt ani i-am spus în faţă că unele din lucrurile pe care mi le-a trimis ca mărturii nu erau adevărate, că nu coincideau cu faptele şi că ea însăşi şi-a dat seama de asta. Am o scrisoare de la ea în care îmi explică cum mi-a trimis unele lucruri.... Ştiu că oamenii merg la sora White cu un plan sau o schemă pe care vor să şi le împlinească cu sprijinul ei iar apoi să poată spune"Domnul a vorbit" şi ştiu că asta e o fraudă, se profită necinstit de minţile şi conştiinţele oamenilor... Şi nu-mi place acest lucru, după cum i-am spus lui W. C. White cu multă vreme în urmă. 21

7. Mary Clough.

Nepoată; fiica sorei lui Ellen White, Caroline. Deşi nu era adventistă, a fost o vreme asistent literar, agent publicitar şi ajutor al scrierilor doamnei White. Concediată de Ellen. [George B. Starr citând-o pe Ellen White] Vreau să vă spun o viziune pe care am avut-o pe la ora 2:00 azi dimineaţă.... Deasupra mea mi-a apărut o caleaşcă de aur trasă de cai de argint iar Isus, era maiestuos aşezat în caleaşcă. Am fost foarte impresionată de măreţia acestei viziuni .... Apoi, am auzit cuvintele de dincolo de nori, de pe buzele lui Isus, "Fannie Bolton e adversarul tău! . . ." Am avut aceeaşi viziune n urmă cu şapte ani când nepoata mea, Mary Clough, se ocupa de scrierile mele. 22

8. George W. Amadon.

Timp de 50 de ani a slujit în diferite slujbe în Asociaţia de publicare a lui Review and Herald şi în biserică, în trei oraşe. Prieten al familiei White.

Ştiam că o mare parte din ea ["Cum să trăieşti"] era împrumutată .... [Referindu-se la "Schiţe din viaţa lui Pavel"] am spus că doamna  White nu-şi scrie niciodată prefaţa la cărţi; Ştiu că alţii o scriu; şi am spus-o şi am afirmat formal în prefaţa cărţii că astfel de lucruri au fost luate din alte lucrări, că ceea ce a fost copiat cuvânt cu cuvânt trebuia pus sub formă de citat, sau în litere diferite sau cu note de subsol sau orice altceva ce fac de obicei tipografii.... Niciodată nu citeşte pentru a corecta .... Sora  White nu stătea niciodată în birou ca să corecteze ceea ce trebuia corectat .... Ştiţi că în vremea liderului James White] scrierile ei erau tratate la fel cum o fac eu acum. 23

9. Arthur G. Daniels.

Pastor, administrator; cunoscut ca unul din cei mai puternici lideri ai bisericii adventist; preşedinte al conferinţei generale din 1901-22. Prieten foarte apropiat al familiei; în Australia.

Ştiţi ceva despre cărticica aceea, "Viaţa lui Pavel." Ştiţi în ce dificultate ne-a pus. Nu putem pretinde că întreaga carte a fost inspirată pentru că a fost dată de-o parte şi a fost făcută prost. N-au fost acordate drepturile de autor şi unele lucruri s-au strecurat în Tragedia Veacurilor - lipsa acordării drepturilor de autor..... Personal, nu mi-a zdruncinat niciodată credinţa dar sunt persoane care au fost foarte rănite de asta şi cred că motivul este faptul că au pretins prea mult pentru aceste scrieri. 24

10. Benjamin L. House.

Profesor de religie la colegiu; prezent la a 19-a conferinţă biblică.

Dar mi se pare că asemenea cărţi ca "Schiţe din viaţa lui Pavel," "Dorinţa veacurilor," şi "Tragedia veacurilor," au fost compuse diferit de către secretarii ei, faţă de cele nouă volume ale Mărturiilor. 25

11. W. W. Prescott.

Unul din marii educatori ai adventismului; învăţat în doctrinele biblice; editor la Review; fondator a două dintre colegii, preşedinte la trei. A ajutat la corectarea şi a contribuit la strângerea materialului pentru cărţile lui Ellen White. „Mi se pare că o mare responsabilitate apasă asupra noastră, a celor care ştim că există greşeli grave în cărţile noastre autorizate şi totuşi nu facem nici un efor să le corectăm. Oamenii şi lucrătorii noştri obişnuiţi se încred în noi să le oferim afirmaţii demne de încredere şi folosesc cărţile noastre ca autoritate suficientă pentru predicile lor, dar an după an îi lăsăm să meargă înainte şi să afirme lucruri despre care ştim că nu sunt adevărate.... Mi se pare că am practicat înşelătoria, deşi nu intenţionat, în multe din cărţile ei şi că nu s-a făcut nici un efort important pentru a nu mai abuza de minţile oamenilor. 26

12. Willard A. Colcord.

Pastor, editor, secretar al libertăţii religioase la Conferinţa generală.

Folosirea unor atât de multe materiale scrise de alţii în scrierile sorei White, fără citate sau recunoaşterea autorului, i-a creat destul de multe probleme ei şi scrierilor ei. Unul din obiectivele principale ale ultimei revizuiri a „Tragediei veacurilor” era să rezolve astfel de probleme; şi unul din motivele principale pentru care „Schiţe din viaţa lui Pavel" n-a mai fost republicată a fost aptul că au existat multe astfel de erori. 27

13. H. Camden Lacey.

Profesor al Bibliei şi al limbilor Bibliei la cinci colegii adventiste; pastor. Prieten personal al familiei White.

Sorei Marian Davis i s-a încredinţat pregătirea "Dorinţei veacurilor" şi . . şi-a adunat materialul din orice sursă disponibilă..:. Era foarte preocupată cu găsirea materialului potrivit pentru primul capitol (şi de asemenea şi pentru alte capitole) şi am făcut tot ce am putut ca să o ajut; Şi am motive întemeiate să cred că a apelat frecvent la profesorul Prescott pentru un ajutor asemănător, din partea căruia a primit mult mai mult ajutor decât puteam să-i dau eu.

14. Asociaţia pentru lucrare din Healdsburg

un raport din ziarul local al studiului lor comparativ a cinci cărţi despre care au hotărât că Ellen le-a copiat; Martie 20,1889. Liderul Heale intenţiona să facă comitetul să creadă că nu e o femeie care citeşte. Le-a mai cerut să creadă că aptele istorice şi chiar citatele îi sunt date în viziuni, fără să depindă de sursele normale de informaţie ... Oare un critic literar, judecând după citatele incluse şi comparaţia pasajelor indicate, n-ar ajunge la concluzia că doamna White a avut în faţă cărţile deschise şi a luat din ele atât idei cât şi cuvinte la scrierea „Tragediei veacurilor' vol. IV? 29

15. James White.

Unul din fondatorii şi organizatorii Bisericii Adventiste de Ziua  a Şaptea. Învăţător; editor, om de afaceri, pastor, administrator. Soţul lui Ellen. Orice creştin este obligat să ia Biblia ca regula perfectă de credinţă şi viaţă. Ar trebui să se roage fierbinte ca să primească ajutorul Duhului Sfânt în căutarea adevărului sfânt în Scripturi şi pentru întreaga lui trăire. N-are libertatea să se întoarcă de la ele pentru a trăi prin incertitudini. În momentul în care face acest lucru, plasează greşit darurile şi-şi asumă o poziţie extrem de periculoasă. Cuvântul ar trebui să vină înainte de toate iar ochiul bisericii ar trebui să fie aţintit asupra lui, ca regulă de viaţă şi sursă de înţelepciune, din care să înţelegem care ne e datoria în toate "faptele bune." 38

16. Ellen Gould White.

A copiat şi compilat toate cele 25 de milioane de cuvinte apărute cu numele ei. Observaţia făcută în Review din 24 iunie 1858 a primei ei încercări de a scrie o carte anunţa că era o "schemă a părerilor ei a conflictului între Hristos şi îngerii Săi şi Diavol şi îngerii săi. '' 31 După câteva săptămâni, J. W îi făcea publicitate pentru vânzare, spunând că nu e „de origine şi autoritate divină ci o schemă a părerilor doamnei White." Ea scria despre al doilea volum, apărut doar doi ani mai târziu:

Pentru că mi-am depus mărturia şi am împrăştiat câteva cărţi cu viziunile mele în statele din est, centru şi vest şi pentru că mi-am făcut multe cunoştinţe, m-am simţit obligată să ofer prietenilor mei şi lumii o schiţă a experienţei mele creştine, a viziunilor şi lucrărilor legate de ascensiunea şi progresul mesajului celui de-al treilea înger.

Pregătind aceste pagini, am avut multe dezavantaje deoarece de multe ori a trebuit să mă bazez pe memorie şi n-am ţinut un jurnal, cu excepţia câtorva ani. În câteva cazuri, am trimis manuscrisele unor prieteni care erau acolo când au avut loc evenimentele, ca să le examineze înainte să fie tipărite. Am fost foarte atentă şi am petrecut mult timp încercând să relatez faptele cât se poate de corect.

Totuşi, pentru a strânge informaţii, am fost ajutată de multe scrisori pe care le-am scris fratelui S. Howland şi familiei lui, la Topsham, Me. Pentru că aveau grijă de Henry al meu timp de cinci ani de zile, mă simţeam obligată să le scriu adesea şi să le povestesc experienţa mea, încercările mele şi victoriile mele. De multe ori am copiat din aceste scrisori.

Iată mărturia câtorva din aceia din jurul profetului care au văzut, după cum spun ei, şi în majoritatea cazurilor s-au despărţit de ea după ce au spus-o.

Nu e nevoie de o mărturie de pe lunga listă a acelora care o cunoşteau bine dar care au fost respinşi şi înlăturaţi de la această cauză din pentru că ştiau unele lucruri.  Printre aceştia sunt Crosier, March, oamenii din "mişcarea din Iowa,  "fanatismul din Wisconsin",  Dudley M. Canright, familia Ballenger, Alonzo T.Jones, Louis R. Conradi, George B. Thompson, şi mulţi alţii.32 Mărturia lor ar atârna greu împotriva „viziunilor” şi „inspiraţiei” lui Ellen dar nu li se permite să vorbească pentru că au plecat sau au fost alungaţi din biserică pentru că ştiau unele lucruri şi vroiau să le spună. Sigur că era adevărat, după cum a remarcat un preşedinte al conferinţei uniunii la Glacier View în 1980, că majoritatea "luminilor strălucitoare" ale mişcării au fost date afară din biserică din autoritatea doamnei Ellen White. 33

Alte mărturii pot fi strânse de la William S. Peterson, Jonathan M. Butler, Ronald L. Numbers, şi alţi învăţaţi adventişti ai vremurilor moderne care au cercetat cu răbdare pentru a descoperi adevărul şi a-l separa de fantezie. Sunt adesea reduşi la tăcere de isteria celor care nu vor să vadă sau nu-i lasă pe alţii să vadă. Descoperirile lui Don McAdamses şi Roy Graybills pot echilibra dovezile din ce în ce mai multe ale celor care văd –dar materialul lor şi eforturile lor au fost confiscate de Fundaţia White sub o formă sau alta, în numele religiei. Numai când va fi câştigată libertatea religioasă şi se va exersa în biserică libertatea academică membrii vor fi siguri că adevărul nu rămâne veşnic pe eşafod iar răul pe tronul adventismului.

Asta nu înseamnă că toate numele menţionate, pe lângă cele nemenţionate, cred că Ellen White a fost o impostoare sau că a căutat să înşele deliberat şi conştient de fiecare dată când a scris ceva. Totuşi, înseamnă că natura umană şi metoda umană a lucrării ei au fost supravegheate de la început şi că oamenii cinstiţi care au avut întrebări cinstite n-au primit adesea răspunsuri cinstite.

Aceia care sunt rezonabili şi acceptă faptul că Ellen a folosit fără drept lucrările altora recunosc că există o problemă de etică. Cei care o scuză pentru că a folosit fără drept lucrările altora au explicaţii interesante dar diferite ale problemei de etică. Din partea celor care nu sunt deranjaţi de nici o problemă de etică au venit numai negări –ca şi cum  "procentul de 2.6" al studiului lui Cottrell (cu un scop limitat în ceea ce priveşte întreaga lucrare a lui Ellen) e o scuză suficientă.

Trebuie să încercăm să separăm dacă e posibil fiecare atitudine şi apărare şi s-o ţinem puţin mai la distanţă de moralitate şi comportamentul etic pentru a vedea cum fac faţă ajutoarele lui Ellen.

1. Pentru aceia care nu văd sau nu vor să vadă că Ellen n-a copiat nimic (iar dacă a făcut-o a fost prea puţin ca să işte vreo întrebare), Jack W. Provonsha, profesor de etică la universitatea Loma Linda pare să vorbească în una din lucrările sale:

Problema presupusei dependenţe literare a lui Ellen White ne-a fost pusă în aţă tuturor. Majoritatea adventiştilor informaţi ştiu acum că a folosit mult citate, paralele, parafrazări şi asemănări de structură formală din cărţi despre care se ştie că le cunoşteau atât ea cât şi editorii ei asistenţi.....

Puţini din cei care au ştiut de amploarea acestui lucru se pare că s-au împotrivit să împărtăşească aceste informaţii cu membrii de rând ai bisericii tocmai ca să nu-i slăbească lui Ellen White poziţia de autoritate în biserică. Împotrivirea lor continuă să se exprime ca o încercare de minimalizare a cantităţii de dependenţă.

Efortul acesta e de înţeles dar folosit greşit se poate dovedi a fi absurd în final. Dacă problema ar fi fost abordată cinstit de la început, am putea fi scutiţi acum de ceea ce este şi va continua să fie o experienţă dureroasă pentru mulţi membri sinceri ai bisericii. 34

Dar vor exista mereu aceia care nu vor să vadă şi vor încerca să-i convingă şi pe alţii că nici ei nu trebuie să vadă. Către aceştia se adresează cuvintele atribuite unui înţelept arab: "E nebun acela care nu cunoaşte şi nu ştie că nu cunoaşte. Fugiţi de el."

2. Aceia care văd dar nu pot să creadă că Dumnezeu i-ar permite lui Ellen să facă ceva lipsit de etică sau greşit, justifică faptele ei spunând că au făcut-o şi alţii înaintea ei; prin urmare e un lucru ce poate fi acceptat. Poate că nimeni nu ne dă un răspuns mai clar ca Brinsmead pentru acest mod de gândire:

E adevărat că există dovezi de împrumut literar la diferiţi autori biblici. Dar în aceste cazuri, au folosit materiale care era moştenire şi proprietate comună a denominaţiei. Nu era proprietate privată şi nu exista pretenţia de originalitate. Totuşi, în cazul doamnei White, circumstanţele erau mult diferite. Fără recunoaşterea dreptului, a folosit produsul literar al celor dinafara comunităţii ei religioase, a dat copyright pentru el şi a cerut drepturi de autor atât pentru ea cât şi pentru copiii ei. Binele şi răul sunt într-o oarecare măsură condiţionate istoric dar nu trebuie să trecem peste etica literară cerută în zilele doamnei White. Faptele nu sunt deloc ambigue. Nu s-a conformat cu regulile literare acceptate. 35

Acestor oameni înţeleptul le-ar spune "Cel care ştie şi nu ştie că ştie doarme. Trezeşte-l."

3. Mia sunt şi aceia care ar argumenta că etica e determinată de cei din jurul nostru şi că "etica situaţiei" a determinat comportamentul lui Ellen şi că ceea ce a făcut e scuzabil. Celor care gândesc aşa trebuie să le arătăm că, cu acest mod de gândire, se poate accepta orice. Dacă oriunde ai fi la un moment dat e locul unde trebuie să fii, şi orice ar face lumea atunci e corect şi necesar, atunci cineva face numai ceea ce alţii consideră corect. Dus la extremă, acest mod de gândire sună cam aşa: Dacă alţii merg în iad, hai să mergem după ei. Astfel de persoane n-ar fi trebuit să fie de acord că copierea nerecunoscută de la un alt autor era un lucru acceptabil în zilele lui Ellen. Acest raţionament nu e adevărat. În multe din materialele din care a copiat Ellen, autorii recunoşteau de unde au copiat iar unii din ei făceau asta în detaliu şi cu bucurie. Ellen n-a făcut-o niciodată. Informaţia care a ieşit la lumină arată că nu putea s-o facă. E clar că dacă biserica, Ellen sau ajutoarele ei ar fi arătat cinstit de la cine şi cât de mult au luat, Dumnezeu, presupusa lor autoritate, s-ar fi arătat ca având o parte foarte mică, sau aproape inexistentă în programul lor.

Adepţilor de azi ai acestei etici dictate de majoritate folosită în mod greşit, înţeleptul le-ar spune "Cel care nu ştie şi ştie că nu ştie e simplu. Învaţă-l. "

4. Mai sunt şi acia care acceptă ce văd şi, fie că le place sau nu, simt că ar trebui s-o recunoască. Dar cred că comportamentul lui Ellen nu este vinovat, deoarece Dumnezeu a stabilit standarde diferite pentru profeţi. Aceasta pare să fie poziţia spre care tinde Provonsha. Un critic al părerii lui Provonsha i-a scris:

Observaţia de mai sus mă face să înţeleg care e teza dumneavoastră centrală. Vă ofer o reformulare a acestei teze şi a sprijinului pe care i-l acordaţi într-un fel ce poate fi acceptat de către criticul acţiunii comitetului de revizuire [Glendale] autorizat de conferinţa generală, pe care îl citaţi la paginile 5 şi 6 a schiţei. El ş mulţi cititori pot spune despre lucrare că "adoptă poziţia că profeţii (şi alţi scriitori inspiraţi) sunt atât de diferiţi de noi restul că nu sunt limitaţi de concepte tradiţionale de cinste şi nu sunt necinstiţi dacă copiază fără să recunoască de unde şi chiar neagă că depind de alţii şi chiar dacă oamenii obişnuiţi ar fi mincinoşi şi impostori dacă ar comite aceste acte, ei n-ar fi  vinovaţi datorită statutului lor diferit.36

E puţin probabil că cineva ar adopta părerile lui Provonsha în această lume de filosofie a eticii şi să dea un răspuns neutru la această problemă.  Poate că  Provonsha n-a avut acces la toate faptele şi ramificaţiile necesare pentru a-şi forma o imagine de 70 de ani de înşelătorie, căci lucrarea lui nu se ocupă cu aceia care au ajutat-o pe Ellen să continue cu minciuna albă toată viaţa ei.

5. Mai sunt şi alte nuanţe şi sensuri ce vin în mintea numeroaselor persoane care se luptă individual cu problema de etică pe măsură ce realizează mai multe fapte. Poate că un aspect ce necesită a fi luat serios în seamă e un termen care în jurisprudenţă se numeşte "capacitate diminuată."

White avea probleme medicale:

Lovitura din copilărie a lui Ellen şi problemele fizice cauzate sunt bine cunoscute şi documentate. Începând cu accidentul şi continuând cu adolescenţa şi prima parte din viaţa de adult, era cuprinsă de crize fizice care erau adesea însoţite de ceea ce numeau adepţii ei viziuni deschise. Câteodată ni se spune că era inconştientă de tot ce se întâmplă în jur, câteodată se controla. Adesea biserica se laudă că a început cu o minte slabă, needucată şi un trup slab şi desfigurat –cea mai slabă din cei slabi." Cel puţin de cinci ori se spune că era lovită de "paralizie" şi că de multe ori simţea că moare.; adesea era inconştientă perioade lungi de timp. 37 Cu această condiţie fizică, mai ales în primii ani, mintea era în aceeaşi stare ca trupul, căzând câteodată în disperare iar alteori urcând pe culmi de glorie.

Această stare fizică şi psihică a fost observată devreme în experienţa lui Ellen. Ne-a fost lăsată o mărturie remarcabilă referitoare la starea ei şi faptul că ea recunoştea acest lucru, mărturie de prin1865 publicată mai târziu în 1877. datorită naturii sensibile a informaţiei e bine să reproducem câteva paragrafe de pe paginile care vorbesc despre aceasta.

Când, la o conferinţă din Pilot Grove în 1865, povestea vizita ei la Institutul de sănătate al Dr. Jackson, a afirmat că doctorul a examinat-o şi a spus că suferă de isterie. Cei care au încredere în capacităţile medicale ale Dr. Jackson ştiu că această declaraţie oferă un indiciu al presupuselor ei inspiraţii divine Conform autorităţilor medicale, isteria e o boală reală, foarte ciudată, care nu afectează doar trupul ci şi mintea; producând fenomene foarte specifice dar variate, boala acţionând asupra diferitelor persoane şi temperamente şi producând diferite rezultate.

Când Dr. Wm. Russell, pe atunci la Institutul de sănătate din Battle Creek, ne-a scris exprimându-şi îndoielile referitoare la inspiraţia divină a viziunilor ei şi ne-a cerut dovezi ale acestui lucru i-am răspuns bucuroşi , i-am trimis lucrările publicate şi un scurt rezumat al lucrării pe care o prezentăm acum publicului. I-am spus şi despre părerea Dr Jackson referitoare la cazul doamnei White şi i-am cerut-o pe a lui pentru a o publica în carte. Ne-a răspuns în 12 iulie 1869 că se hotărâse în trecut că "viziunile doamnei White erau rezultatul unei organizări sau condiţii bolnave a creierului sau sistemului nervos." Avem deci mărturia a doi medici în ale căror abilităţi medicale doamna. W. şi Adventiştii ZŞ au încredere în general, fiind cu toţii de acord cu predispoziţia ei la o stare delegată a creierului şi sistemului nervos.

Cu aceste mărturii în minte, hai să ne întoarcem la prima ei viziune şi să vedem dacă nu putem ajunge cu ajutorul circumstanţelor la soluţie rezonabilă a fenomenului din acest caz. Conform lucrărilor ei publicate, la vârsta de 9 ani, doamna White a avut ghinionul să primească o lovitură care i-a spart nasul şi i-a cauzat o desfigurare permanentă a trăsăturilor. Nu ştim dacă acest accident era cauza predispoziţiei ei la isterie dar un lucru e sigur, dacă n-a fost cauza atunci sigur a agravat-o după cum descrie Dr. Russell: "O organizare sau condiţie bolnavă a creierului şi sistemului nervos." Acest lucru este dovedit de faptul că timp de trei săptămâni după accident a zăcut în pat într-o stare de inconştienţă totală, cu creierul  atât de îmbibat în uree încât funcţiile sale au încetat pe moment.

Liderul White relatează şi el despre starea sănătăţii ei de atunci şi despre prima ei viziune în Evenimente din viaţă, p. 273: "Când a avut prima viziune, era o invalidă slăbită rău, părăsită d prieteni şi medici şi lăsată să moară de tuberculoză. Nu cântărea decât 40 de kilograme. Sistemul ei nervos era într-o asemenea stare că nu putea nici să scrie şi era dependentă de cineva care să stea lângă ea la masă ca să-i toarne de băut. "

La puţină vreme după ce şi-a revenit, se pare că şi-a îndreptat atenţia spre subiecte religioase care au impresionat-o profund până când, la vârsta de 12 ani, a mărturisit că s-a convertit şi s-a alăturat bisericii metodiste. Experienţa ei religioasă la acea vârstă fragedă era foarte ciudată; câteodată era exaltată şi ajungea la extaz, alteori cădea în cea mai adâncă disperare. Această stare nefericită a minţii sale nu pare să fi fost provocată de circumstanţele înconjurătoare, care erau în favoarea exprimării ei religioase, ci de vise şi impresii plăcute sau neplăcute.

Cam pe atunci, se predica doctrina adventistă în Portland, Maine, unde locuia familia tatălui său. Au fost cu toţii atât de captivaţi de aceasta încât, în 1842 mergea constant la întâlnirile adventiste, deşi era încă metodistă. Depăşirea datei din 1844 a avut ca rezultat despărţirea adventiştilor în două, unii din ei adoptând poziţia că venirea Domnului era aproape dar admiţând că mişcările din '43 şi '44 erau greşite, ceilalţi pretinzând că Domnul îi condusese până aici şi că trecutul va fi explicat în întregime; cei din urmă au ajuns să creadă  în eroarea uşii închise, afirmând că Mirele venise şi că perioada mântuirii pentru păcătoşi, credincioşii cu numele şi adventiştii apostaţi trecuse. În Evenimente din viaţă a liderului White, la paginile 183­,191, acesta povesteşte istoria uşii închise. Doamna White (pe atunci Ellen G. Harmon,) făcea parte din a doua categorie, care ţinea întâlnirile în casa tatălui ei, arătând că era mereu sub influenţa acestei teribile rătăciri a cărei puteri nu poate fi apreciată corect decât de aceia care i-au fost martori şi au participat la ea. În aceste circumstanţe, suferind de dereglarea ei nervoasă, predispusă la isterie, nu e de mirare că a experimentat ceea ce se numeşte viziune, şi aşa cum era de aşteptat, viziunea ei a corespuns cu părerile ei religioase, aşa cum am arătat clar în această lucrare.

Liderul  White aduce o altă mărturie referitoare la acest lucru în Evenimente din viaţă, pagina 272, (publicată în 1868,) unde spune, "În aceşti ultimi 23 de ani probabil că a avut între 100 şi 200 de viziuni. Acestea s-au întâmplat în cele mai diferite circumstanţe, păstrând totuşi o asemănare minunată; cea mai vizibilă schimbare fiind aceea din ultimii ani când viziunile au devenit mai rare şi mai complete." Toate acestea sunt foarte naturale şi de înţeles, în aceste circumstanţe. Pe măsură ce starea sănătăţii doamnei White se îmbunătăţea, viziunile se răreau. Pentru că mintea şi operaţiile ei sunt rezultatul constituţiei umane, o stare mai bună de sănătate are ca rezultat o stare psihică mai bună şi mai sănătoasă; pe măsură ce tarea sănătăţii ei se îmbunătăţea, creierul şi sistemul ei nervos căpătau o stare mai naturală şi transele ei se răreau; pe măsură ce avansa în probleme de informaţie generală (educaţia ei timpurie fiind neglijată în întregime ca o consecinţă a proastei stări de sănătate,) viziunile ei deveneau mai complete –o consecinţă foarte naturală-care e una din cele mai bune dovezi că viziunile ei erau o emanaţiei a propriei ei minţi.

Pasajul de mai jos al Dr. George B. Wood din [Practica medicală,] p. 721 din Vol. 2, care mi-a atras atenţia, confirmă faptul că fenomenul viziunilor, paraliziei temporare şi puterilor miraculoase ale doamnei White sunt rezultatul unei dereglări fizice şi psihice şi corespunde cu unele din experienţele doamnei White în viziune, mai ales atunci când se ridica cu o Biblie în mână, o ridica deasupra capului în timp ce repeta pasaje din ea. În tratamentul bolilor mentale şi explicând cauza şi fenomenul transelor, el spune:

'Extazul e o afecţiune în care, împreună cu o pierdere a cunoştinţei în ceea ce priveşte circumstanţele externe şi o imposibilitate de a fi afectat din exterior, apare o anumită exaltare a funcţiilor intelectuale şi emoţionale ca şi cum persoana ar căpăta o altă natură sau ar intra într-o altă sferă de existenţă. Pacientul pare captat de gânduri şi sentimente şi are pe aţă o expresie de contemplare detaşată sau încântare inexprimabilă. Mişcările voluntare încetează de obicei iar pacientul  zace neafectat de influenţele externe sau, ca în cazul catalepsiei, îşi menţine poziţia de la începutul crizei. Totuşi, câteodată, muşchii se supun voinţei iar pacientul vorbeşte şi se poartă sub impulsurile de moment. În aceste cazuri boala e foarte asemănătoare cu somnambulismul. Pulsul şi respiraţia pot fi naturale sau mai mult sau mai puţin scăzute; faţa e de obicei pală; iar suprafaţa corpului e rece. Dacă pusul creşte în frecvenţă, atunci e mai slab. Durata atacului e nesigură; în unele cazuri nu depăşeşte câteva minute, în altele ţine ore sau zile. La revenirea din transă, în general, pacientul îşi aminteşte mai mult sau mai puţin corect gândurile şi sentimentele şi câteodată povesteşte viziunile minunate pe care le-a avut şi vizitele în locurile unde sunt cei binecuvântaţi, scene de o armonie şi splendoare răpitoare şi o exaltare de negrăit a simţurilor şi emoţiilor. " 38

Aceste pagini uimitoare descoperă câteva lucruri dure ce pot fi verificate:

a. O descriere corectă a stării fizice şi mentale a doamnei Ellen White a fost adesea oferită de ea însăşi.

b. Analiza stării ei a fost făcută de medici calificaţi care erau în unele cazuri acceptaţi de familia White.

c. Observaţiile au fost făcute în prima parte a vieţii ei de persoane care îi cunoşteau modul de viaţă şi au observat-o îndeaproape.

d. Povestea Uşii închise, ţinută ascunsă timp de cam 100 de ani,  a fost descoperită (şi confirmată acum de Fundaţia White).  Ellen White într-adevăr a crezut, a învăţat şi chiar a avut o viziune că uşa s-a închis pentru păcătoşi după 1844.

Poate mai interesant e faptul că alţii, unii din ei medici, au observat asemănarea cu starea ei în timpul "viziunilor" şi i-au pus un diagnostic similar. William S. Sadler, prieten al familiei White, odată credincios adevărat şi lider în biserică, mai târziu medic, scria în 1923:

Nu e un lucru neobişnuit ca persoanele în transă cataleptică să-şi imagineze că călătoresc în alte lumi. De fapt, poveştile minunate ale experienţelor lor, pe care le scriu după ce s-a terminat atacul de catalepsie, sunt atât de unice şi de minunate încât pe ele se pot fonda noi secte, culte, religii. Multe mişcări religioase ciudate şi unice au avut la bază astfel de experienţe. În psihologie, e interesant de studiat că aceste mediu-uri în transă au întotdeauna viziuni care corespund cu propriile lor păreri teologice. De exemplu, un mediu care crede în imortalitatea sufletului era condusă întotdeauna în călătoriile ei cereşti de unii din prieteni ei morţi care au părăsit această lume. Într-o zi, şi-a schimbat părerile religioase-a devenit un adept a teoriei că "sufletul e adormit," şi după aceea, când avea transe, era dusă din lume în lume în numeroasele ei călătorii de către îngeri, iar prietenii morţi sau plecaţi nici nu mai apăreau în viziunile ei după această schimbare de credinţă. 39

Poveştile din viziunile lui Ellen despre alte lumi pot fi verificate în Scrieri timpurii pentru a vedea dacă informaţiile date de  Sadler i se aplică. Acesta continuă cu alte observaţii interesante:

Aproape toate aceste victime ale transelor şi catalepsiei nervoase, ajung mai devreme sau mai târziu să creadă că sunt mesagerii lui Dumnezeu şi profeţi ai Cerului; şi fără îndoială că majoritatea sunt sinceri. Neînţelegând psihologia şi fiziologia suferinţei lor, ajung să creadă sincer că experienţele lor mentale ciudate sunt ceva supranatural, în timp ce adepţii lor cred orbeşte tot ceea ce sunt învăţaţi datorită presupusului caracter divin ale acestor aşa-zise revelaţii. 40

Sadler continuă apoi să confirme ce au descoperit doctorii din anii 1860 şi 1870:

Un alt fenomen deosebit de interesant pe care l-am observat la mediu-urile în transă, care, aşa cum am mai spus, sunt în majoritatea cazurilor femei, este faptul că aceste transe sau fenomene cataleptice care se aseamănă din unele puncte de vedere cu atacurile majore de isterie - numai că sunt puţin mai avansate - spun deci că am avut experienţa să observ că apar după adolescenţă şi în nici un caz din cele pe care le-am văzut aceste fenomene n-au mai apărut după apariţia menopauzei. Caracterul fenomenelor asociate cu aceste femei profet sau mediu-uri în transă e modificat mereu de apariţia „schimbărilor în viaţă” " 41

E interesant de observat că afirmaţiile doctorului s-au împlinit în cazul lui Ellen. A încetat să mai aibă "viziuni deschise" cam atunci când s-a instalat menopauza. 42 De asemenea, e interesant să observăm că încetarea viziunilor ei a coincis cu moartea lui James White, soţul ei.

Un scriitor de mai târziu a preluat tema fizică în dizertaţia sa de doctorat scrisă în 1932:

Nu există nici cea mai mică dovadă că a aflat în această stare un singur lucru care nu era cunoscut bine înainte de către asociaţii ei. În timp ce autorul nu vrea să spună că era „vrăjită „ de soţul ei, el  [scriitorul e convins că conţinutul viziunilor ei de la început  a fost în întregime determinat de problema care-l preocupa pe el James White] şi căreia îi acorda timp, atunci când a avut viziunile. . . . Mai târziu, după moartea lui, aprobarea ei binevoitoare era cea mai de dorit între anumiţi învăţători şi oficiali care foloseau tot felul de metode şi mijloace ca să-şi asigure sprijinul ei pentru planurile lor.

În timp ce liderul White folosea orice mijloc pentru a introduce organizarea, soţia lui „vedea” că era planul lui Dumnezeu; când a iscat suspiciuni în problema conducerii tipografiei, ei i s-a arătat că acest lucru nu-I plăcea lui Dumnezeu. Când el vorbea şi scria despre "bunăvoinţa sistematică" [donaţii financiare regulate pentru biserică] a avut o „viziune” ce sprijinea acest lucru. Pe atunci el era ocupat cu scrierea pamfletelor pentru sănătate –ea a avut „marea viziune” a reformei sănătăţii. Lista poate continua, numai că liderii preferaţi au luat locul soţului ei, până la moartea ei 43

Linden, în 1978, a revăzut observaţiile şi teoriile psihologilor şi psihiatrilor de la jumătatea anilor 19OO, căutând indicii ale factorilor care cauzează fenomenelor vizionare. S-a dovedit că trebuie luaţi în consideraţie şi factorii psihologici şi cei fizici. 44 Poate că răspunsurile finale cel mai satisfăcătoare despre Ellen White pot fi date despre minciuna albă dacă Fundaţia White ar da detalii despre istoria ei medicală de la început până la sfârşit.

Un alt scriitor a descoperi t un alt raţionament pentru problema copiatului lui Ellen fără să recunoască drepturile de autor, cât şi pentru credinţa ei în "originalitatea propriilor viziuni." M. Ronald Deutsch (The New Nuts Among the Berries) relatează în capitolul său intitulat "Luptele de la Battle Creek" cum Charles E. Stewart i-a scris doamnei White ca răspuns la afirmaţia ei publică că "era condusă de Domnul" pentru a-i invita pe cei care au "nelămuriri cu privire la  . . . mărturii" să "pună pe hârtie" obiecţiile şi criticile lor," iar ea le va răspunde. Prietenii lui  Stewart au publicat această scrisoare lungă (care includea copii ale corespondenţei adiţionale de la şi către alţii) sub formă de pamflet în Octombrie 1907-după ce trecuseră 5 luni fără un răspuns de la Ellen White. Prefaţa pamfletului afirma că primise o chitanţă semnată de înregistrare dar nici un răspuns.

Deutsch citează următoarea opinie din cartea lui:

Cred că e o victimă a autohipnozei. De fapt, s-a hipnotizat să creadă că aceste viziuni sunt reale. Nu cred că intenţionează să înşele pe nimeni – a prin obiceiul să aibă viziuni – dar îi acuz pe aceia care impun oamenilor un plan care nu e altceva decât o înşelătorie grosolană. 45

Anul 1907 a trecut de mult. Problema sănătăţii lui Ellen şi îngrijorările doctorilor din vremea ei puteau fi date uitării dacă nu s-ar isca aceste întrebări din când în când. Cam prin 1981 a apărut un articol în Toronto Star în 23 Mai:

O piatră care a lovit fruntea fondatoarei bisericii adventiste de ziua a şaptea, Ellen Gould White, la vârsta de 9 ani, explică aproape sigur viziunile ei care stau la baza doctrinei bisericii ei, după cum spun doi doctori.

Lovitura a cauzat o formă de epilepsie, au spus Dr. Delbert Hodder şi Dr. Gregory Holmes din Connecticut într-un interviu. Recent, erau în Toronto pentru a descrie descoperirile lor Academiei americane de neurologie care se întâlnea la centrul din Sheraton.

Hodder, un adventist, spune că raportul lui şi al lui Holmes (care nu e adventist) ar putea repara ruptura din biserică

"Au abordat această problemă teologic" spune el dar cercetările lui arată că "poate fi explicată medical." 46

Pentru mulţi, poate părea că argumentul medical e cea mai bună metodă de a explica problema etică iscată de minciuna ei, deşi nu i-ar justifica pe aceia care, cunoscând clar starea ei (şi slăbiciunea ei) au continuat s-o ajute să răspândească această minciună albă. De asemenea, ar da naştere la o anumită compasiune faţă de acţiunile lui Ellen- doar pe baza capacităţii ei diminuate. De asemenea ar ajuta la explicarea multor inconsecvenţe din „viziunile” ei cu care s-a confruntat biserica sau pe care a trebuit să le scuze de-a lungul anilor.

S-ar putea să fie ultimul rând al cuvintelor înţeleptului arab, aplicate în abordarea problemei etice: "Cel care ştie, şi ştie că ştie e înţelept. Urmaţi-l. "

Referinţe şi Note

1. Vezi Guy Herbert Wluslow, "Ellen Gould White şi Adventismul de ziua a Şaptea," Dizertaţie (Worcester, MA: Universitatea Clark, 1932); şi W. Homer Teesdale, "Ellen G. White: Pionier, Profet," Dizertaţie (Universitatea din Calif., 1933)

2. Robert W. Olson scrisoare către Daniel C. Granrud,4 Septembrie 1980.

3. Robert W. Olson, "Ellen G. White şi sursele ei," Casete adresate Forumului Adventist, cu perioadă de întrebări, la Biserica Universităţii din Loma Linda, ianuarie 1979.

4. Robert W. Olson scrisoare către Daniel C. Granrud,2 Octombrie 1980.

5. Olson către administratorul proprietăţilor lui EGW , 29 Noiembrie 1978, p. 5.

6. Apendice, fragmente comparate în general.

7.1Jonathan M. Butler, "Lumea lui E. G. White şi sfârşitul lumii," Spectrum 10, nr. 2 (August 1979): 2­13. Şi Donald R. McAdams a dezbătut această temă la a 28­29-a întâlnire din ianuarie 1980 a comitetului din Glendale Committee referitoare la sursele lui EGW.

8. W. C. White, citat de  Robert W. Olson şi Ronald D. Graybill. Casete de la seminarul de la colegiul de misiune din sud, din toamna lui 1980.

9. W. C. White către comitetul conferinţei generale, 3 Octombrie 1921.

10 John Harvey Kellogg], "Un interviu autentic ... pe 7 octombrie,

11. În cartea mea apare ideea că puţini din aceia despre care se ştia că participă la alcătuirea cărţilor doamnei Ellen White credeau că era inspirată verbal.

12. Vezi lista de  "martori" care urmează în acest capitol.

13. Linden, Winslow, Teesdale arată clar că de-a lugul anilor a avut loc o evoluţie a valorii "inspiraţiei" şi "autorităţii" scrierilor lui  Ellen White.

14. Nimeni nu ia în serios faptul că Ellen nu ştia ce face sau ce făceau alţii. Într-adevăr problema ar fi mult mai gravă dacă n-ar fi ştiut. Acest capitol arată cum diferite persoane au încercat în diferite momente să rezolve această problemă.

15. Robert W. Olson scrisoare către Daniel C. Graorud,2 Octombrie 1980.

16. Arthur L. White în „suplimentul” său din 1969 la republicarea Spiritului Profeţiei" vol. 4, p. 535 al lui EGW

17. Uriah Smith către Dudley M. Canright, 22 Martie 1883.

18. Ellen G. Fundaţia White, "O afirmaţie referitoare la experienţele lui Fannie Bolton în relaţie cu lucrarea ei pentru doamna Ellen G. White," Document dosar 445, p. 8. Această apariţie conţine o secţiune cu "raportul liderului Starrt" asupra conversaţiei lui cu Ellen White referitor la Fannie Bolton.

19. Fannie Bolton către "Dragii fraţi în adevăr." O schiţă prescurtată a documentului dosar 445 de la Fundaţia EGW.

20. Merritt G. Kellogg, afirmaţie scrisă de mână,  1908.

21. Uohn Harvey Kellogg], "Un interviu autentic," 7 Octombrie 1907, p. 23­39. afirmaţiile lui Kellogg stenografiate.

22. George B. Starr, în Fundaţia EGW  "O afirmaţie referitoare la ... Fannie Bolton. Fundaţia EGW DD 445.

23. UHK], "Un interviu autentic," p. 33­36. Afirmaţiile lui George Amadon stenografiate.

24. [Conferinţa bibică], " Conferinţa bibică  din 1919," Spectrum 10, nr. I

(Mai 1979): 34.

25. Ibid., p. 52. ;~;

26. W[illiam] W[arren] Prescott către W. C. White, 6 Aprilie 1915.

27. Scrisoarea lui W[illard] A[llen] Colcord, 23 Februarie 1912. Vezi capitolele 9 şi 13.

28. H. Camden Lacey către Leroy E. Froom, 11 August 1945. H. Camden Lacey către Arthur W. Spalding, 5 iunie 1947.

29. [Healdsburg, California] Pastors' Union, "E doamna E. G. White o plagiatoare?"Healdsburg Enterpnse (20 Martie 1889).

30. James White, "darurile bisericii evanghelice," Reviez~J 1 (21 April 1851): 70. (Retipărită în Review 4 [9 iunie 1853]; 13­14) Citat de Earl W. Amundson, "Autoritate şi Conflict," citit la Glacier View Theological Consultation (15­20 August 1980).

31. [Notă a editorului], Review 12 (24 iunie 1858): 48.

32. Ellen G. White, Daruri spirituale, vol. 2, prefaţă.

33. Earl W. Amundson, "Autoritate şi Conflict," p. 25.

34. Jack W. Provonsha, "A fost Ellen White o fraudă?" Universitatea Loma Linda, 1980, p. 1.

35. Robert D. Brinsmead, Judecată de Evanghelie, p. 172.

36. J. Jerry Wiley către Jack W. Provonsha, 22 Mai 1980.

37. H[enry] E. Carver, Pretenţiile doamnei  E. G. White că a fost inspirată divin examinate, a 2a ed. (Marion, lowa: Advent and Sabbath Advocate Press, 1877)p. 75­80.

38. Ibid., p. 75­80.

39. W[illiam] S. Sadler, Adevărul despre Spiritualism (Chicago: A. C. McClu rg & Co., 1923), p. 157­58.

40. Ibid.

41. Ibid., p. 159.

42. Conform enciclopediei AZŞ (vezi "Viziuni," p. 1557), ultima viziune deschisă a lui Ellen White a avut loc în iunie 1 884. Linden, în Ultima trompetă,  spune  că James White a acentuat că  "muşchii ei au devenit rigizi şi articulaţiile fixe. " iar privirea a avut nevoie de ceva timp ca să-şi revină la normal

43. Wmslow, Guy Herbert, "Ellen G White şi adventismul de ziua a şaptea" Dizertaţie (Worcester, MA: Universitatea Clark , 1932) p. 290.

44. Linden, Ingemar, Ultima trompetă, p. 159­163.

P 45. hi. Donald Deutsch, The New Nuts among The Berries, Palo Alto Ca Bull

46. Manlyn Dunlo~, "Au fost viziunile fondatoarei adventismului cauzate de o rană?,"