Lumea "va observa puţin şi nu-şi va mai aduce aminte" (ca să folosim o frază a unui faimos preşedinte) ce a scris Ellen în anii 1850 şi 1860. Cu "amestecul oamenilor cu animalele," Turnul Babel construit înainte de potop şi actualele idei greşite despre formarea cărbunelui şi cauzele vulcanilor, cutremurelor şi a altor probleme fierbinţi – ar fi o exagerare să spui că multe din scrierile ei n-au avut priză. Nu există nici o dovadă că lucrarea care le conţine pe toate, Daruri spirituale (volumele unu şi doi), a devenit un best seller. 1

Se cuvine să arătăm, în apărarea Darurilor,  că organizaţia adventistă nu-şi perfecţionase încă sistemul de prese de tipărit, colportori, târguri de carte şi de Biblii, organe de propagandă a bisericii şi o grămadă de lucrători plătiţi cum sunt cei folosiţi acum la catehizarea  bisericii şi a lumii. Deoarece atunci nu existau decât vreo 3 000 de adventişti (mulţi dintre ei nu puteau sau nu vroiau să citească), Daruri Spirituale pare să fi avut succesul aşteptat.

Alte încercări în tipărire au avut mai puţin succes. Au avut loc multe controverse din cauza tipăririi câtorva din ideile timpurii ale lui Ellen în micuţul pamflet intitulat „Cuvânt către mica turmă " (publicat de James White în 1847) pentru a sprijini vederile ei referitoare la "uşa închisă" şi contradicţiile legate de problemele iscate de viziuni. 2 Publicaţiile de mai târziu, atât Cuvântul cât şi altă publicaţie intitulată Present Truth (scoasă din iulie 1849 şi noiembrie 1850) urmau să treacă prin nişte etape de revizuire care aveau să creeze îndoieli în anii ce-au urmat. 3

E cinstit să ne grăbim să explicăm că toate rearanjările istorice şi teologice îi erau noi lui Ellen. Din moment ce Dumnezeu nu i-a dat pre mut material cu care să lucreze, s-ar putea ca aceasta să explice unele greşeli. De fapt, câteodată ai impresia că însuşi Dumnezeu S-a încurcat căci ea le spunea altora că Dumnezeu i-a arătat că "Mâna Lui era deasupra şi a ascuns o greşeală în unele din cifrele " erorii din 1843. 4 În acelaşi fel, i s-a arătat că "timpul în care Isus era în Locul preasfânt era pe sfârşite şi că nu va mai dura mult." 5 Chiar şi îngerii s-au prins în toate acestea în viziunea din 27 iunie 1850: "Îngerul meu însoţitor mi-a spus 'Vremea aproape s-a scurs...' apoi am văzut că ultimele şapte plăgi erau gata să fie vărsate." 6 Pentru ca nimeni să n-aibă impresia că erau nişte afirmaţii generale ce trebuiau luate cu uşurinţă sau filosofic, s-a adăugat că  "timpul e pe sfârşite şi ceea ce am învăţat de ani de zile ei vor trebui să înveţe în câteva luni." 7

Acest cadru de schimbări continue i-a făcut pe adventişti să aibă interesante discuţii profetice iar pe Ellen la frecvente declaraţii extreme. Acest el de declaraţii, care a ajuns să fie numit "profeţie condiţională," e descris în detaliu în Comentariu adventist de ziua a şaptea. 8 O  traducere a prima vedere a raţionamentului său sună cam aşa:

Dumnezeu, care poate vedea sfârşitul de la început, s-ar putea să nu poată vedea tot sfârşitul de a început. În această stare de miopie, Dumnezeu trebuie să se asigure dacă spune ceva vreodată, deoarece acest domeniu e în mare parte un joc de noroc. Dacă evenimentele iau o întorsătură subită în rău şi nu coincid cu cele spuse sau cu interpretarea celor spuse, circumstanţele au greşit, nu Dumnezeu. Astfel, prin această invenţie a profeţiei condiţionate, toţi purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu se asigură că ei câştigă iar tu pierzi. Dar ei au întotdeauna dreptate, în orice caz.

Unul din cele mai bune exemple ale acestui raţionament a fost afirmaţia despre unele informaţii dinăuntru pe care Ellen le-a primit de la înger în 1856:

Mi s-a arătat cine erau cei prezenţi la conferinţă. Îngerul mi-a spus: "Unii sunt hrană pentru viermi, alţii vor fi loviţi de cele şapte plăgi din urmă, unii vor fi în viaţă şi vor rămâne pe pământ pentru a fi luaţi în cer la venirea lui Isus. " 9

Această afirmaţie, mai mult decât toate celelalte, oferea baza pentru multe investigaţii. Poţi vedea uşor interesul imens care a apărut referitor la persoanele care erau la acea întrunire, ce vârstă aveau atunci, câţi mai erau în viaţă, cine avusese deja soarta tuturor muritorilor şi dacă unii din ei au fost puşi în categoria greşită şi pot printr-o metodă specială să fie puşi în alta. Aceste discuţii nesfârşite au arătat clar, prin eliminare, că în anii 1980 trebuia să ai cam 130 de ani pentru a te potrivi descrierii, deşii unii spun că acest lucru nu e imposibil la Dumnezeu – o afirmaţie căreia nu ai vrea să-i găseşti o greşeală, căci Dumnezeu cântăreşte lucrurile din cealaltă parte.

Chiar şi cu ajutorul poetului John Milton şi a Paradisului pierdut al acestuia, lucrurile n-au decurs uşor. O recentă examinare atentă a scos la iveală paralele foarte apropiate între scrierile ui Ellen White şi  Cartea lui Jasher -  o carte menţionată în Biblie, dar nefăcând parte din ea. Francis D. Nichol (un scriitor din secolul XX, editor la Review şi  suporter loial al lui Ellen) a admis şi el că ea îi era îndatorată lui Second Esdras, un alt scriitor antic care nu era inclus în Canon dar a fost pus la acel nivel de către Ellen. Anumite afirmaţii ale ei referitoare la ultimele evenimente folosesc o parte din terminologia şi limbajul descriptiv al lui Esdras şi adaugă culoare, chiar şi autoritate descrierilor ei. 10

Dar lucrurile se schimbau în anii 1850 şi 1860. În ciuda ajutorului pe care-l primea de la cei din jurul ei (şi de la îngerii care apăreau şi dispăreau tot timpul), a căpătat acum o nouă abilitate care avea să dea tonul pentru restul vieţii ei. Cu o educaţie nu prea impresionantă de numai trei clase, se ştia că citeşte, iar însemnările de mai târziu arată că citea neîncetat. În anii 1970 a ieşit la lumină că fusese instruită în această artă de aproximativ 500 de cărţi şi articole din biblioteca ei şi din acelea a care avea acces. O lumină şi mai puternică arată că s-a folosit mai mult material decât se ştie chiar de către personalul de la Fundaţia White – şi fuseseră învăţaţi să fie la curent cu toate aceste lucruri. Până la acest moment, învăţase un stil de copiat  mai liberal, care de atunci până în ziua de azi e cunoscut sub numele de împrumut.

Indiferent de acest gen de ajutor uman--plus alţi asistenţi, editori, secretari şi alte ajutoare --Ellen White se încăpăţâna să spună că totul venea de la Dumnezeu. De pe vremea celui de-al doilea volum din Daruri spirituale  (1860) spunea:

Atunci când relatez sau scriu o viziune, sunt la fel de dependentă de Duhul lui Dumnezeu ca şi atunci când am viziunea. Mi-e imposibil să-mi amintesc lucruri care mi-au fost arătate dacă Domnul nu mi le aminteşte atunci când El vrea să le relatez sau să le scriu. "

Această afirmaţie uimitoare depăşeşte cu mult ceea ce au pretins scriitorii Bibliei; şi de fapt depăşea orice afirmaţie pe care o făcuse ea însăşi până atunci. Aceste pretenţii erau contagioase. Alţii au preluat chemarea ei şi o tot folosesc de atunci încoace. Faptul că alţii au preluat motto-ul pe care profetul l-a stabilit ilustrează că e întotdeauna un avantaj să fi lider. George A. Irwin (preşedinte al Conferinţei generale din 1897-­1901) a urmat-o afirmând într-un tractat intitulat "Semnul fiarei" (1911) că:

Din punctul de vedere a luminii care a venit prin Spiritul profeţiei [scrierile doamnei White] va fi luată în discuţie această întrebare, cu credinţa că Spiritul Profeţiei e singurul interpret infailibil  al principiilor biblice deoarece prin acest mijloc, Hristos dă adevăratul sens a propriilor Sale cuvinte [italice adăugate]. 12

Nimeni nu s-a ridicat atunci împotriva acestei afirmaţii. Acest lucru arată cât de departe şi cât de repede poate ajunge o fată de la ţară cu relaţii adecvate. Aşa cum spunea Ellen tuturor legăturile ei mergeau până în vârf.

A fost nevoie de câteva curăţiri pentru a clarifica puţin lucrurile şi a face ordine printre băieţii din camera din spate care aveau poate nişte îndoieli cu privire la ceea ce au văzut sau au auzit dar aceasta era o problemă minoră.13 Una din armele preferate din arsenalul unui magician este să pronunţe o judecată asupra capului trădătorului iar Ellen a folosit-o în acest război. Puţini din membrii de mai târziu ai bisericii  ştiau că  adesea „mărturiile” ei erau trimise la tipărire sau la amvon înainte de a fi înmânate celor care trebuiau mustraţi. Acest obicei de a face public ceea ce se baza adesea pe zvonuri şi bârfă, nelăsându-l  deloc pe destinatar să se apere, o făcea de obicei pe Ellen o câştigătoare. Ca răspuns la invitaţia ei transmisă celor care aveau nedumeriri referitoare la mărturiile ei să-i scrie despre obiecţiile şi criticile or, doctorii Charles E. Stewart şi William S. Sadler i-au scris amândoi lui Ellen şi şi-au exprimat obiecţiile faţă de practica ei de publicare ca fiind nebiblică şi nesănătoasă. Dar ea n-a acceptat niciodată provocarea şi nu le-a răspuns  aşa cum afirmase, după cât se ştie.  14

Aţii au aflat în curând că era inutil să lupţi împotriva lui Dumnezeu, ce puţin în public. Uriah Smith a aflat-o după cum urmează – şi a spus-o în încercarea sa de a supravieţui ca şi editor la Adventist Review. Cam prin1883 ştia că miza e înaltă. Deşi îşi exprimase reţinere referitoare la operele de artă scoase de Ellen, a spus:

Practic, mi se pare că Mărturiile au luat o asemenea formă că n-are nici un rost să încerci să  aperi pretenţiile care sunt făcute în numele lor. Ce puţin, după tratamentul nedrept pe care l-am primit în ultimul an, nu mă simt obligat să fac asta.... Dacă toţi fraţii ar fi gata să cerceteze această problemă cu sinceritate şi pe larg, cred că am găsi un punct de vedere comun pentru toţi. Dar unii sunt atât de dogmatici şi de încăpăţânaţi încât cred că orice efort în acest sens ar duce doar la o divizare în trup. 15

După atâţia a ni, e interesant să citeşti că la  conferinţa biblică din 1919 profesorii de religie de la colegiu şi liderii bisericii au ajuns cam a aceeaşi concluzie dar au ezitat să facă ceva ce ar fi putut duce la divizarea trupului mai mare. 16

Din nou, pentru a arăta că pe la sfârşitul anilor 1870 şi începutul anilor 1880 existau foarte puţine păreri neutre în cazul lui Ellen White, Smith scria pe 6 aprilie,

Ideea a fost strecurată atent în minţile oamenilor încât a pune la îndoială viziunile înseamnă să devii imediat un apostat fără speranţă şi un rebel; Îmi pare rău să o spun că prea mulţi n-au destulă tărie de caracter pentru a scutura o asemenea concepţie; din momentul în care se face ceva pentru a le zdruncina încrederea în viziuni, îşi pierd orice credinţă şi se îndreaptă spre distrugere. 17

Pe 31 iulie al aceluiaşi an,  Smith oferea din nou dovezi că nu se potrivea cu Ellen:

Motivul meu este că sora W. mi-a închis ea însăşi gura. În Mărturia specială către biserica din B.C. [Battle Creek], citată în Sab. Advocate Extra, (pe care presupun că le-aţi văzut) a publicat nu numai că am respins acea mărturie ci şi TOATE mărturiile. Acum, dacă spun că nu le-am respins, arăt că am făcut-o, căci o contrazic pe aceasta. Dar dacă spun că am făcut-o, n-o să le folosească la nimic după câte văd eu, ci va spune ceea ce eu am presupus că nu e adevărat. Atacul ei asupra mea e neaşteptat şi nedrept.... M-a lăsat fără drept de apel, într-o poziţie jenantă. 18

Şi alţii aveau să-i simtă mânia în „mărturiile” ei iar victoria ei era la fel de sigură ca şi cea a unui vraci antic sau particular. Dar înainte să aibă ultimul cuvânt, , Smith (aşa cum au făcut alţii înaintea lui şi cum aveau să facă după el) a încercat să-şi salveze raţionamentul  şi mândria spunând că  "acum trebuie să fac diferenţa între 'mărturie' şi 'viziune." 19

Pentru majoritatea era clar că , înainte ca Smith să fie distrus, Ellen câştiga. Înainte de căderea cortinei asupra actului Uriah Smith, se ştia că Ellen orchestrează muzica şi conduce orchestra. S-au ridicat şi alţii pentru a provoca corectitudinea scorului dar ea era în contro şi avea să rămână aşa. Din deceniu în deceniu, pretenţiile deveneau din ce în ce mai scandaloase iar vocile extremiştilor ameninţau mai puternic pe aceia dinăuntru au dinafară care nu considerau că ea şi scrierile ei sunt cuvântul final în orice lucru.

Extremiştii aveau să piardă doar o bătălie din războiul pentru a controla minţile oamenilor. Aceasta a avut loc pentru a face faţă criticilor di ce în ce mai multe din anii 1940 şi 1950 când importante grupuri evanghelice au venit în Washington pentru a examina ei înşişi Adventismul. Un ciorchine de lideri anonimi au publicat un volum intitulat Adventiştii de Ziua a Şaptea răspund la întrebări legate de doctrină (cunoscut sub numele de Întrebări despre doctrină).  Cartea intenţiona să-i convingă pe prietenii în vizită că Ellen White nu era sfântul patron al bisericii adventiste de ziua a şaptea; că scrierile ei nu erau situate la acelaşi nivel cu Canonul; că inspiraţia ei nu era la fel cu inspiraţia scriitorilor Canonului; şi că biserica n-o considera ca interpretul Scripturii ci invers. Toate acestea erau afirmate car şi cu tărie în Întrebări despre doctrină. 20

A fost nevoie de aproape 25 de ani de muncă, aşteptare şi infiltrare în poziţii pentru ca dreapta radicală să dea înapoi înfuriată. Conferinţa generală din 1980 din Dallas, Texas a impus platformei spirituale a bisericii că Ellen White este într-adevăr sfântul bisericii şi că Ford, Brinsmead, Paxton, sau toţi australienii şi toţi americanii sau oricine altcineva trebuia să aleagă între a veni la biserică şi a veni la Canon şi a Însuşi Dumnezeu, prin scrierile acelei fete de la ţară din Gorham, Maine -Ellen Gould (Harmon) White. 21

Trecuse multă vreme dar reuşise. Extremiştii care încercau să-i convingă pe delegaţi să adopte placarda aveau s-o folosească imediat ca armă împotriva lui Ford, profesorul australian judecat pentru lucrările sale, reputaţia lui şi  (aşa cum credeau şi sperau unii) chiar pentru viaţa sa.

Ford, la fel ca Uriah Smith dinaintea lui, avea să piardă, în principal pentru că vroia să salveze câteva din lucrările lui Ellen şi să le slăbească autoritatea la majoritatea din ele. Ca şi Smith, vroia să separeu, ce puţin în gândirea lui,  mărturiile ei  de  viziunile ei.  Dar judecătorii săi (şi toate articolele ulterioare din  Review) aveau să afirme clar că cer totul sau nimic  - că într-adevăr, biserica adventistă de ziua a şaptea crede, aşa cum a arătat George Irwin în tractatul său din 1911, că Ellen era canonizată ca interpretul divin, infailibil, al tuturor doctrinelor şi ideilor adventiste. Zarurile erau aruncate. Sau, altfel spus,  se trecuse Rubiconul.  Sau arseseră podurile după ei.

În orice caz, biserica adventistă de ziua a şaptea stătea dezvelită în faţa întregii lumi – ca sectă –crezând că salvarea nu prea e posibilă şi că Scriptura nu poate fi folosită ca ghid spre Hristos şi Evanghelie decât prin Ellen. O mişcare acre începuse cu vederi extreme în 1844, închizând uşa tuturor celorlalţi, cu excepţia lor, după 140 de ani luase drumul extremismului- sfidând orice efort de a deschide acea uşă închisă; trântind-o la loc (dacă se poate pentru totdeauna); declarând încă o dată că ei erau  cei salvaţi,  deţinătorii cheilor, întruparea perfecţiunii umane. Oamenii lui Dumnezeu şi toţi ceilalţi trebuiau să urce în genunchi pe scările scrierilor lui Ellen, aşa cum a călătorit  şi Luther, dacă vroiau să ajungă în cer.

S-ar putea ca istoria să fi tras deja concluzia că Ellen avea unele puteri de clarvăzător, nu numai în felul în care ajunseseră alţii să creadă. E posibil ca la începutul anilor 1870 – când drumul era liber de majoritatea adversarilor verbali, atunci când a început lucrarea deosebit de importantă de a readapta istoria şi evenimentele ei după concepţiile ei, şi să rescrie Scriptura conform viziunilor ei   - e posibil să fi văzut rezultatele finale dacă totul mergea cum trebuie. Şi faptele dovedesc că în unele cazuri a mers. Poate că a mers prea bine. Mulţi din cei care au mers atât de departe par să fi rămas acum singuri având drept trofeu doar pe Ellen. Poate că i-ar fi plăcut acest lucru, deoarece a trăit în singurătate şi adesea scria despre ea şi le spunea urmaşilor ei să se aştepte la ea şi să se pregătească pentru ea.

Nu sunt disponibile procesele verbale ale întrunirilor unde erau finalizate planurile formale pentru producerea materialelor scrise din anii 1870 şi 1880. Poate că nici n-au existat aceste întruniri, nici o grabă de a judeca ci doar o evoluţie înceată. Până acum , scrierile lui Ellen includeau mulţi autori care întăreau modul în care reda ea trecutul şi părerea asupra evenimentelor care aveau să se întâmple în viitor. Ideea era exprimată cel mai bine în introducerea celor patru volume care încercau să facă acest lucru:

Prefaţă la ediţia retipărită:

Ellen White, prin majoritatea lucrărilor din viaţa ei, a dat o înaltă prioritate prezentării istoriei marii controverse dintre Hristos şi Stan înaintea bisericii şi a lumii. Mai întâi a fost relatarea foarte scurtă, aproape un rezumat, publicată în Daruri spirituale, volumul 1. În cele 219 de pagini, acoperă povestirea de la "Căderea lui Satan" până la "A doua moarte" – sfârşitul lui Satan şi al păcatului. Cu un număr de credincioşi care ţineau Sabatul mai mic decât cifra de 3 000, scoaterea acestei lucrări era o încercare de publicare plină de curaj. Volumul 2 din 1860 prezenta experienţa creştină şi vederile lui Ellen White.

Acesta a fost urmat în 1864 de Daruri spirituale, volumele 3 şi 4, cuprinzând istoria Vechiului Testament, la care, cu excepţia a trei capitole scurte, abia se făcea referire în volumul 1.

Cele patru volume din seria Spiritul profeţiei, publicate între 1870 şi 1884, îi ofereau bisericii o prezentare mai detaliată a istoriei marii controverse într-un total de  1,696de pagini ale lui Ellen G. White. Aceasta a fost înlocuită în timp de seria în cinci volume a Conflictului veacurilor, mult mai extinsă şi mai satisfăcătoare pentru autor. Aceasta îi oferă cititorului  3,507 de pagini de text care povestesc istoria marii controverse. 22

Cuvintele cheie din această prefaţă sunt "a fost înlocuită cu seria de cinci volume a Conflictului veacurilor, mult mai extinsă şi mai satisfăcătoare pentru autoare. " În general, adventiştii de ziua a şaptea n-au ştiut că Seria Conflictului era o extensie a altei lucrări. Deşi era acceptat că Ellen făcuse nişte lucrări preliminare în rescrierea istoriei şi teologiei, foarte puţini au ghicit că primele patru cărţi din Spiritul profeţiei erau într-adevăr un fel de test pentru ceea ce-şi propunea. Sigur că dacă primele cărţi treceau testul pentru autor şi ajutoarele sale, ele deveneau o bază mai solidă pentru orice revizuire a ideilor pe care  biserica era obligată să o accepte.

Dacă afirmaţia din prefaţă ar fi fost făcută mai devreme  de 80-90 de ani după eveniment, poate că ar fi ajutat la clarificarea unor probleme care începeau să iasă la iveală în lucrarea de copiere a lui Ellen. Dacă tot personalul care lucrase cu ea şi toţi aceia care observaseră asemănări în materialele care fuseseră văzute în posesia ei ar fi ştiut că lua părţi mari din materialele altora, banchetul care era servit în numele lui Dumnezeu poate n-ar mai fi fost atât de reuşit. Dar Ellen nu scotea toată mâncarea pe masă deodată căci musafirii ar fi început să aibă suspiciuni.

Afirmaţia avea să continue minciuna albă căci în nici un caz acele pagini din Daruri spirituale nu puteau fi numite pagini normale. Comparate cu produsul final al Seriei Conflictului, aveau să reprezinte cam o treime sau o jumătate din mărimea produsului ulterior. Acest lucru înseamnă că ultimul comentariu a Vechiului Testament, redat în seria finală a Conflictului, care adăuga sute şi sute de noi idei  şi gânduri neincluse în Scriptură,  a început sub formă de  75 - 90 de pagini cu idei în producţia din 1858. Mai târziu, aceste iluminări aveau să acopere 25 de milioane de cuvinte! Restul poveştii se ocupă cu felul în care a avut loc această expansiune.

Referinţe şi note

1. Primele două volume din  Daruri spirituale au fost publicate în 1858 şi în 1860 iar ultimele două în 1864. O reproducere întocmai a celor patru volume (în două cărţi) a fost scoasă sub copyright în 1945.

2. James White, Ed., Cuvânt către mica turmă" (Brunswick, ME: tipărire privată, 1847). Recent, o reproducere întocmai a acestui pamflet de  24­ de pagini a fost scoasă de personalul de la Ellen G. Fundaţia White. La ea este adăugat un apendice de două pagini cu note ale personalului de la Fundaţie plus patru pagini de comentarii şi explicaţii ale lui White din  Ms. ei nr. 4, din 1883.

3. James White, Ed., Present Truth, iulie 1849 până în noiembrie 1850.

4. Ellen G. White, Scrieri timpurii (Washington: Review and Herald Publishing Association, 1882), p. 64.

5. Ibid., p. 58.

6. Ibid., p. 64.

7. Ibid., p. 67.

8. Francis D. Nichol, Ed., Comentariu Adventist de Ziua a Şaptea, 7 vol. (Washington: RHPA, 1953­57), vol. 4, s.v. "Profeţie Condiţională."

9. EGW Mărturii pentru biserică, 9 vol. (Washington: RHPA, 1885­-1909),

10. Cartea lui Jasher; la care se face referire în Iosua şi 2 Samuel (NewYork: M. M. Noah & A. S. Gould, 1840; retipărită: Mokelumne Hill, CA 95245: Cercetări pentru sănătate, 1966). Referinţe la Esdras în Cuvânt către mica turmă  apar în notele de subsol ale pamfletului, p. 14-­20. Acestea sunt reproduse şi în Franas D. Nichol, Ellen C. White şi criticii ei (Washington: RHPA, 1951), apendice, p. 56-1­84.

11. EGW, Daruri spirituale, vol. 2, p. 293.

12. George A. Irwin, "Semnul fiarei," pamflet (Washington: RHPA, 1911). Irwin era preşedinte a Conferinţei generale a adventiştilor de ziua a şaptea 1899­-1901.

13. Ingemar Linden, Ultima trompetă  (Frankfurt am Main: Peter Lang, 1978),

p. 203. Linden citează informaţii din jurnalele lui George W. Amadon.

14. Charles E. Stewart, Un răspuns către o mărturie urgentă a doamnei. Ellen G. White, pamflet pornit de la această scrisoare din  8 Mai 1907către EGW (n.p. [tipărite privată], pref.1 Octombrie 1907). Adesea numită  "cartea albastră."

15. Uriah Smith către D. M. Canright, 11 Martie 1883.

16. [Conferinţa biblică], " Conferinţa biblică din 1919," Spectrum 10, nr. 1

(Mai 1979): 23­57.

17. Smith către Canright,6 Aprilie 1883.

18. Smith către Canright, 31 iulie 1883.

19. Smith către Canright,7 August 1883.

20. [Adventiştii de ziua a şaptea], Întrebări despre doctrine (Washington: RHPA, 1957), p. 7­10, 89­91. Pregătirea acestei cărţi îi e atribuită pe pagina cu titlul unui "Grup reprezentativ de lideri adventişti de ziua a şaptea, învăţători biblici şi editori." In unele cercuri acest "grup" e numit FRAN, un el de acronim pentru  Leroy E. Froom, Walter L. Read şi Roy Allan Anderson.

21. Credinţele fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea – revizuiri ale manualelor bisericii. Advent Review, Mai 1,1980, p. 23.

22. EGW, Spiritul profeţiei, 4 vol. (Battle Creek: Review and Herald, 18570­77­78­84. Reproducere întocmai, Washington: RHPA, 1969), vol. 1, pref.  la reproducerea întocmai din  1919.