Aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de persoane, denominaţia a avut în general  despre doamna White păreri extravagante şi chiar superstiţioase, recunoscând-o ca profetul şi liderul lor spiritual. Acest lucru era încurajat atât de pretenţiile ei cât şi de învăţăturile adepţilor ei credincioşi. A pretins că e mesagerul special al lui Dumnezeu şi că i s-a dat sarcina să descopere şi să mustre "păcate secrete"; şi că a fost dusă în viziune din casă în casă, unde asculta conversaţii pe care îi era interzis să le relateze. Mulţi din adepţii ei o considerau o persoană dotată cu puteri supranaturale şi mergeau la ea pentru sfaturi ca şi cum ar merge înaintea lui Dumnezeu.

Liderul A.G. Daniells, preşedintele Conferinţei lor Generale din 1901, într-o afirmaţie făcută pe 12 Feb.1914, spunea: "La începutul lucrării mele, pe când eram tânăr, credeam că doamna White ştie totul despre mine; că poate să-mi citească gândurile." De atunci şi-a dat seama că nu e aşa şi şi-a caracterizat părerile anterioare ca fiind "superstiţii."

Cam în aceeaşi vreme, liderul F.M. Wilcox, editor la Review and Herald, principalul ziar al denominaţiei lor, a spus cum s-a simţit când, încă băieţel, a văzut-o pentru prima oară pe doamna White şi a auzit-o vorbind. Spune: "Credeam că poate privi prin mine; că ştia tot ce făcusem vreodată." La fel a caracterizat şi el părerile lui, ca fiind "superstiţii."

Domnul Charles T. Shaffer, mai mulţi ani de zile lider al bisericii adventiste de ziua a şaptea din Washington, D.C., într-o afirmaţie datată 10 noiembrie 1915, spunea: "Am considerat-o întotdeauna pe doamna White ca profetul Domnului şi că toate lucrurile erau deschise înaintea ochilor ei şi că putea vedea la fel de bine cum văd eu printr-un geam. " Mai târziu şi-a dat seama că nu era aşa. Ea îşi lua informaţiile de la alţii.

Una din pretenţiile doamnei White' era că Dumnezeu o împuternicise să cunoască gândurile şi secretele oamenilor fără ca ei să ştie şi apoi să-i mustre şi să-i demaşte pentru a salva biserica de corupţie ascunsă. Ascultaţi-o: "Dumnezeu a găsit plăcere să-mi deschidă secretele vieţii interioare şi păcatele ascunse ale poporului Său. Mi s-a dat sarcina neplăcută de a mustra răul şi de a demasca păcatele ascunse. " ("Mărturii" Vol. III., p. 314).

Spune apoi cum îi vedea în casele lor, le asculta conversaţiile, lua parte la adunările lor şi asculta tot ce vorbeau în privat, la fel cum Dumnezeu vede, aude şi ştie toate acestea. Nimic nu-i poate fi ascuns ei.  ("Mărturii," Vol. V., p. 68). Astfel, liderul Uriah Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor," ediţia din 1868, la pagina 6, spune: "Au expus păcate ascunse, au adus la lumină răutăţi ascunse şi au scos la iveală motive malefice ale inimilor înşelătoare. "

Există o grămadă de dovezi care să contrazică această pretenţie. Multe fapte reale din viaţa ei contestă această pretenţie. Mai târziu, liderul Smith însuşi s-a îndoit de această pretenţie a doamnei White. Pe data de 22 martie 1883, mi-a scris despre îndoiala lui în ceea ce privea mărturiile ei. Citez câteva rânduri: "Cazurile lui C------ şi S----- mă uimesc."

Nu-i nici o mirare că-l uimeau, la fel cum ne uimeau pe toţi. Îi ştiu bine pe amândoi aceşti lideri. Dar păcatele lor nu i-au fost descoperite doamnei White, deşi era apropiată de amândoi.

Să luăm alt caz – acela al liderului Nathan Fuller. Liderul Fuller era un bărbat cu înfăţişare impunătoare, multe abilităţi şi era foarte stimat de adventişti. În Niles Hills, Pa. Era o biserică mare. Locuia aproape de ea şi a supravegheat această biserică timp de ani de zile. Cam prin 1869 sau 1870 liderul White şi soţia lui au vizitat această biserică şi au stat în casa domnului Fuller. Liderul White l-a lăudat public pe Fuller ca fiind un om evlavios, cu multe abilităţi. La numai câteva zile, prin mărturia unei surori mustrate de conştiinţă din biserică, s-a descoperit că ani de zile, Fuller practicase adulterul cu cinci sau şase femei din biserică. Toate au mărturisit şi l-au obligat şi pe Fuller s-o facă. Comunitatea s-a strâns în jurul lui în mare număr. Întreaga denominaţie resimţea şocul şi ruşinea. Dar cel mai rău a lovit-o pe doamna White. Stătuse zile întregi în casa lui Fuller, la întâlniri cu el, le întâlnise pe toate aceste femei şi totuşi n-a ştiut nimic de toată această stricăciune. M-am dus acolo puţin mai târziu şi am ţinut întâlniri timp de 2 săptămâni, i-am întâlnit pe aceşti oameni şi am aflat întreaga poveste ruşinoasă.

Acest caz a expus falsitatea pretenţiei doamnei White că Dumnezeu îi descoperea "păcatele ascunse" ale poporului Său. Ce putea spune? Ca de obicei, după ce toată lumea aflase, a avut o mărturie în care spunea totul. E tipărită în "Mărturii pentru biserică," Vol. II., p. 449-454. Spune : "Cazul lui N. Fuller mi-a provocat multă durere şi suferinţă în suflet." Da, din moment ce expunea propriul ei eşec. Pentru a se scuza, spune: "Cred că Dumnezeu a aranjat ca acest caz de ipocrizie şi răutate să fie adus la lumină aşa cum s-a întâmplat. " Adică, Dumnezeu i l-a ascuns şi le-a lăsat pe femei să-l expună! Dacă a existat un caz în care să fie nevoie de pretinsul ei „dar” de a descoperi „păcate secrete”, iată-l – un păcat de amploare, îngrozitor, ascuns timp de ani de zile în care era implicată întreaga biserică. Îl întâlnise adesea pe Fuller la adunări generale, fusese în casa lui şi le întâlnise şi pe toate aceste femei. Şi totuşi nu ştia nimic despre asta. Nu-i de mirare că Smith era uimit.

Al doilea caz menţionat de Smith era acela al unui lider mult mai important decât Fuller. Ţineam întâlnirea într-o biserică în care ţinuse întâlniri până nu demult acest lider. Liderul bisericii şi soţia lui mi-au spus cum a încercat el s-o seducă pe ea şi cum încercase acelaşi lucru cu o tânără soră, fiica lor adoptivă. Cercetările au descoperit faptul că timp de mai multă vreme încercase acelaşi lucru în alte locuri. Am prezentat aceste fapte Conferinţei şi a fost destituit din poziţia sa. Doamna White luase parte cu el la întâlniri timp de mai multe săptămâni şi fusese în aceeaşi biserică cu el; totuşi nu ştia nimic despre toate astea. Habar n-a avut până n-a ieşit totul la iveală.

Mai târziu, un alt caz, unul foarte urât, a ieşit la lumină. Un lider care fusese unul din oamenii lor cei mai valoroşi şi mai de încredere, a venit la Battle Creek cu o săptămână înaintea Conferinţei generale de acolo. Urma să predice în Cort în după-amiaza Sabatului. Soţia lui îl bănuia de multă vreme de infidelitate. Aşa că, în timp ce-i căuta într-o zi prin valiză, a găsit ascunse mai multe scrisori de la o femeie, scrisori care dezvăluiau relaţia lor secretă. I-a informat pe oficiali şi nu i s-a mai permis să urce la amvon. La conferinţă l-am auzit mărturisindu-şi ruşinea înaintea celor câteva sute din Cort. Apoi, ca de obicei, după ce ieşea totul la iveală, doamna White  a avut o mărturie în privinţa aceasta, mărturie intitulată "Păcatul licenţiozităţii." Am acum această mărturie.

Aceste cazuri arată că pretenţia ei că Dumnezeu i-a încredinţat sarcina să descopere „păcatele ascunse” din biserică era nefondată. Cred că mi-a scris frumoase mărturii personale în timpul lucrării mele. Am examinat-o cu atenţie pe fiecare pentru a vedea dacă nu exista nici o aluzie la viaţa mea pe care numai Dumnezeu putea s-o ştie. N-am găsit niciodată nici măcar vreun cuvânt în nici una din ele. Toţi cei care mă cunoşteau aşa cum mă ştia ea ar fi putut să spună tot ce-a spus ea. Pe lângă asta, a făcut câteva greşeli, presupunând că se vor întâmpla nişte lucruri care nu s-au întâmplat.

Lucruri ca evenimentele relatate înainte, care se întind pe mai multe cazuri, mi-au distrus în cele din urmă încrederea în pretenţiile ei că e inspirată divin.

Cu câţiva ani înaintea morţii doamnei White, au fost descoperite atât de multe cazuri de imoralitate într-una din editurile lor fruntaşe încât instituţia devenise rău famată în comunitatea unde se afla. La cercetări, aproape 20 de angajaţi, unii din ei dintre cei mai credincioşi membri ai bisericii, persoane care dădeau zeciuiala, au trebuit să fie concediaţi pentru proastă conduită. Totuşi, doamna White, profetul lor, nu ştia nimic despre această stare deplorabilă a lucrurilor.

Aceste cazuri şi multe altele ce pot i amintite sunt suficiente pentru a arăta că pretenţia ei că Dumnezeu îi încredinţase sarcina să descopere "păcate ascunse" din biserică era nefondată N-avea acest dar. Ca una care descoperea păcate secrete, a eşuat mult. În acest lucru, ca şi în multe altele, şi-a greşit chemarea şi şi-a asumat o responsabilitate care nu-i revenea ei.

Ca şi profeţii oracolului din Delfi din Grecia antică, strângea informaţii în linişte şi cu asiduitate  din multe surse şi despre multe lucruri despre care nu putea şti prea mult sau chiar deloc. Şi-a bazat pe ele multe din mărturii, care au fost prezentate ca fiind revelaţii directe de la Dumnezeu. Dar, ca şi în cazul profeţilor din Delfi, cu cât ieşea la lumină adevărata sursă a informaţiilor ei, „darul” ei cădea în dizgraţie